Interviu cu general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva

GÂNDUL ANONIMULUI” – UN PROIECT
CURAJOS, FRUMOS ŞI GENEROS
Interviu cu general de brigadă (r) dr. Gheorghe
Văduva

Gh.I. Domnule general, strădania de a
continua eforturile pentru apariţia în format nou a
revistei Gândul Anonimului vi se datorează în mare
parte, colaborarea dumneavoastră constantă prin
publicarea în fiecare număr a unor texte originale
deosebit de apreciate de cititori şi a unor poezii de
mare forţă şi sensibilitate la rubricile de Proză şi
Poezie, dar şi sprijinul pentru definirea structurii şi
cuprinsului acordat din 2010 ca membru fondator al
formatului actual, au făcut posibilă continuarea
acestui ambiţios proiect cultural. Iată de ce aş dori
să vă rog să faceţi o evaluare proprie a rezultatelor
obţinute până acum în acest demers şi o încercare
personală de încadrare a acestor rezultate în
peisajul publicisticii culturale din România acestor
ani!

Gh.V. Contribuţia mea a fost şi este una
modestă, de jurnalist şi de scriitor. Adevăraţii
întemeietori şi piloni ai acestei reviste – o apariţie
foarte interesantă în peisajul publicistic cultural
românesc – sunteţi dumneavoastră, cei care aţi creat
cenaclul literar „Gândul anonimului”: colonelul în
retragere Ion Mazere şi inginerul dr. Gheorghe
Indre, purtători ai unui spirit românesc atât de pur,
de elegant, de valoros şi de frumos al unei localităţi
din miezul Ardealului, comuna Luna, ai cărei fii
sunteţi. Am fost de mai multe ori acolo, întrucât în
zonă se află şi o bază aeriană a Forţelor Aeriene
Române, iar acolo unde se află un aerodrom militar
şi un zbor, se află şi o mare iubire de cer, de pământ
şi de oameni, care se adaugă la marea iubire a
Pământului şi a oamenilor din acest miez de ţară.
Locul revistei în peisajul cultural românesc este unul
de excepţie. Şi aceasta nu datorită unor abordări
academice de mare anvergură, sau unor tematici
sofisticate şi controversate, ci purităţii demersului,
dintr-o perspectivă interioară, de acasă, precum şi
centrării şi concentrării pe tematici apropiate, foarte
apropiate de miezul vieţii, de oamenii din Luna şi de
pe teritoriul României. Este o revistă a unui gând
frumos, o revistă a celor care o scriu şi a celor care o
citesc în ţară şi peste hotare. Faptul că apare atât în
format tipărit, prin grija dumneavoastră, desigur, cât
şi pe un site al ei, îi asigură o largă audienţă.
Tematica foarte diversificată, modul în care autorii
scriu, apropierea cuvintelor de un modus vivendi
frumos, sincer şi coerent al nostru, al oamenilor,
faptul că aduce în văzul şi în gândul lumii viaţa
lunenilor (locuitorii comunei Luna) şi valorile
speciale ale acestui miez de rai românesc, oricât de
grele ar fi vremurile pe care le trăim, îi dă o
autenticitate specială, un aer de nobleţe,
prospeţime dar şi de vechime a gândului.
Rezultatele sunt concludente, atât prin numărul
mare de cititori, cât şi prin faptul că, de la o
apariţie la alta, e tot mai bogată în conţinut şi tot
mai bine scrisă.

Gh.I. După 1989, în acest ultim sfert de
secol, cele mai folosite cuvinte în spaţiul public
sunt reformă şi tranziţie. Sistemele de valori,
modul de organizare a societtăţii, instituţiile şi
relaţiile dintre oameni, toate au fost schimbate
radical şi, din păcate, sunt într-o continuă
transformare, într-un continuu proces de tranziţie,
adeseori spre nişte ţinte definite, la scară globală
şi continentală, care, în opinia mea, nu au o
definiţie foarte clară şi precisă pentru această
margine a Uniunii Europene în care este situată
România. Dumneavoastră, prin tot ce aţi scris şi
aţi întreprins în ultimii ani ca demers publicistic,
aţi încercat desluşiri şi evaluaări ale acestor
procese. Acum, când Marea Britanie a hotărât să
părăsească UE, iar Europa se confruntă cu grave
probleme sociale: şomaj, dezindustrializare,
scădere demografică ş.a. cum vedeţi viitorul
României ?

Gh.V. Există un discurs al lui Margaret
Thatcher despre Marea Britanie şi Uniunea
Europeană ţinut la College of Europa, din Bruges,
Belgia, în 1988, la invitaţia rectorului acestei
Universităţi. „Doamna de Fier” spunea atunci cât
de importante sunt statele, civilizaţiile europene şi
identităţile naţionale, culturale şi, mai ales, statele
naţionale pentru Comunitatea Europeană, pentru
Uniunea Europeană. Prin Brexit, Marea Britanie a
făcut ceea ce a spus Thatcher atunci. A făcut adică
o mutare strategică. Chiar dacă, în final,
conducerea de la Londra (Londra fiind zona cu
59,9 % pentru ieşire) nu va ţine cont de rezultatele
acestui referendum şi, prin urmare, nu va părăsi
Uniunea Europeană. Marea Britanie este în acelaşi
areal şi în acelaşi concept strategic cu Statele
Unite, iar Statele Unite, după cum spun unii
cercetători, nu privesc cu ochi buni nici întărirea,
nici expansiunea UE şi nici o relaţie bună a
acesteia cu Rusia în perspectiva realizării unui
proiect euro-asiatic. Un astfel de proiect ar putea
aduce o putere colosală, să zicem, Euro-Rusiei.
Resursele inepuizabile ale Estului, plus tehnologia

şi finanţele Vestului ar genera cea mai mare putere
posibilă de pe planeta Terra. Statele Unite n-ar putea
să permită aşa ceva, întrucât ar pierde cel mai
important partener al ei pentru menţinerea
dominanţei strategice americane asupra planatei
Pământ. Europa de Vest şi Statele Unite nu
reprezintă, totuşi, aceeaşi civilizaţie, chiar dacă
Statele Unite provin, în principal, din Europa de
Vest. Civilizaţia Americii de Nord este un alt tip de
civilizaţie decât cea a Europei Occidentale. Este o
civilizaţie compusă, în principal, din acei foarte
curajoşi europeni care au părăsit constrângerile
Europei pentru a genera libertăţile Americii şi, prin
urmare, libertatea lor.
Eu mă străduiesc de vreo douăzeci de ani să
finalizez o carte, din care am scris deja vreo patru
sute de pagini, cu titlul:
„Întoarcerea la izvoarele de
mâine”
, care are ca subtitlu o întrebare tulburătoare:
„Este sau nu este posibilă unitatea continentului
european?”
Reprezintă sau nu reprezintă unitatea
tuturor europenilor un ideal pentru populaţiile
continentului? Ar trebui să reprezinte, dar acest
lucru nu este încă nici demonstrat, nici materializat
în vreun fel palpabil şi credibil. Nu ştiu dacă am să
termin vreodată această carte tocmai datorită acestor
uriaşe paradoxuri care nu se lasă prea lesne nici
clarificate şi nici acceptate. Pentru mine, este foarte
clar că Bruxelles-ul merge într-o direcţie greşită.
Cred, totuşi, că dacă se va putea realiza vreodată
unitatea deplină a continentului, ea nu se poate
obiectiva decât ca o unitate de state suverane.
Uniunea Europeană nu are şi nu va putea avea, cel
puţin pe un termen previzibil, o identitate fără
identităţi. Eu cred că unitatea continentului european
va fi posibilă atunci şi numai atunci când toate
statele europene vor atinge limita maximă a propriei
lor dezvoltări, următoarea etapă fiind integrarea lor
de facto în marea comunitate a europenilor. De
aceea, principalul efort al Uniunii n-ar trebui să se
îndrepte spre distrugerea sau preluarea suveranităţii
statelor, ci spre armonizarea relaţiilor dintre ele,
astfel încât fiecare să ajungă cât mai repede pe
treapta cea mai înaltă de dezvoltare. Aproape toate
politicile europene nu ţin seama de suveranitatea
statelor, de specificul lor, de valoarea lor naţională şi
europeană. Politica euroregiunilor, spre exemplu,
este nu numai distrugătoare pentru statele de drept,
dar şi nimicitoare pentru soarta continentului. Cele
323 de euroregiuni se opun, de fapt, statelor de
drept, reprezentând o organizare peste organizare, o
meta-organizare păguboasă. România, spre exemplu,
conţine opt euroregiuni care, în pofida unei
organizări europene peste organizarea ţării pe judeţe,
nu a adus nimic bun statului român, ci aproape totul
rău: crearea unor suporturi de federalizare a unuia
dintre cele mai unitare state din Europa, ţipătul
arogant şi agresiv al extremiştilor maghiari pentru
autonomia cu orice preţ a ţinutului secuiesc
(neîncurajat, desigur, de UE, dar nici combătut),
uneltirile antiromâneşti din ţară şi din afară,
distrugerea economiei româneşti şi a capitalului
românesc (doar 8% din capital mai este azi
românesc), tăierea masivă a pădurilor şi
înstrăinarea pământului (40 la sută din pământul
ţării este pur şi simplu dat străinilor),
desţărănizarea ţăranilor români, foarte proasta
guvernare, ţara noastră continuând să se situeze pe
unul din ultimele locuri în cadrul Uniunii
Europene etc. Aşadar, Uniunea nu numai că nu nea adus nici un fel de prosperitate, dar n-a făcut
nimic pentru a descuraja jaful străin al resurselor
ţării, emigrarea forţei de muncă calificate din
România, golirea ţării de creiere etc. şi nici pentru
a încuraja reformele necesare şi a ajuta România
să scape de povara acestor criminali samsari de
ţară. Bruxelles-ul a privit cu indiferenţă cum se
prăbuşeşte România. Nu văd deloc bine viitorul
României. Doar forţa uriaşă a poporului trezit din
„somnul cel de moarte” ar mai putea produce o
schimbare în bine. Bruxelles-ului nu-i pasă de noi,
ci doar de cei care impun şi diriguiesc, ca
întotdeauna, după propriile lor interese, destinele
europenilor. Îmi pare rău să spun asta. Sunt unul
care a crezut şi încă mai crede într-un proiect
european necesar, coerent, competent şi, mai ales,
onest.

Gh.I. Sunteţi militar de carieră şi aţi
elaborat în activitatea dumneavoastră un mare
număr de studii şi cercetări de strategie miltară
din perspectiva ameninţărilor cu care se confruntă
lumea contemporană şi a posibilităţilor de
apărare a intereselor şi valorilor ţării noastre şi
ale poporului român. Acum, din poziţia de
observator lucid şi foarte calificat al realităţilor
sociale, politice şi economice ale prezentului, care
consideraţi că ar fi priorităţile României, pentru
perioada actuală, în ceea ce priveşte asigurarea
securităţii teritoriului, refacerea economiei şi
dezvoltarea societăţii romăneşti pe baze sănătoase
şi trainice?

Gh.V. România este una dintre ţările
europene cu cele mai contestate frontiere. În cazul
izbucnirii unui conflict în Europa, România ar fi
extrem de vulnerabilă dinspre toate orizonturile.
Dar suntem ţară membră NATO şi, pe unii dintre
noi, această realitate îi mai linişteşte puţin, chiar
dacă o astfel de liniştire este doar o iluzie.
Prioritatea priorităţilor nu este un proiect de ţară,
cum susţin unii politicieni, ci un proiect de
supravieţuire economică, socială, culturală şi
teritorială a României. România are suficiente

resurse şi capabilităţi pentru a-şi reface economia şi
a redobândi controlul asupra teritoriului şi
resurselor, mai ales asupra celor strategice. Bazarea
în exclusivitate, ca un căţeluş cuminte, doar pe ce ne
cere Bruxelles-ul nu este altceva decât o curată
sinucidere. Bruxelles-ul nu doreşte prosperitatea
României, ci doar o Uniune Europeană pe placul
Germaniei şi Franţei, acum, când Marea Britanie a
spus, prin vocea a 51,9 la sută din populaţia sa:
Noi
nu vrem asta
. România, după ce 90 la sută din
rândul populaţiei sale a optat, la vremea respectivă,
pentru integrarea în UE – chiar dacă această
integrare s-a făcut aşa cum s-a făcut –, nu poate să
spună NU, fără să aibă o explicaţie, cel puţin pentru
sine, suficient de serioasă şi de profundă. Atâta
vreme cât clasa politică şi cei care conduc ţara nu
înţeleg că România nu poate rezista şi persista sub
semnul duratei, al securităţii şi siguranţei naţionale,
atâta vreme cât nu are o economie naţională
suverană suficient de puternică, dar perfect integrată
în reţeaua economică europeană şi mondială, un
sistem educaţional performant, un sistem medical
eficient, un sistem naţional de apărare şi securitate
puternic şi bine integrat în cel european şi în cel
euro-atlantic, precum şi un control strategic naţional
complet, ferm şi indubitabil asupra teritoriului,
ciberspaţiului şi resurselor. Nimeni din această ţară,
indiferent cine ar fi el şi pe ce s-ar baza, nu are
dreptul să ignore aceste deziderate de ţară, să facă
jocul neprietenilor României, să cedeze arbitrar, pe
motiv că aşa a cerut şi cere UE sau că aşa vor alte
cercuri de interese, resursele strategice ale ţării şi
avuţia ţării. Este inadmisibil ca pădurile seculare ale
României să fie rase de pe suprafaţa pământului şi
transportate zilnic în Austria. Consider că nu
zornăitul penibil şi primitiv al cătuşelor, în epoca
civilizaţiei cognitive, este important (această
realitate este, de fapt, o mizerie şi un barbarism de o
stupiditate îngrozitoare!), ci recuperarea grabnică a
pagubelor, a teritoriului naţional, a resurselor, a
industriei, îndeosebi a industriei esenţiale şi a celei
de apărare, a agriculturii, a sistemului educaţional şi
a creierelor. În 1991, când Hong Kong s-a întors
acasă, la China, în timpul festivităţii organizată de
ambasada chineză din România, unul dintre
diplomaţii chinezi îmi spunea că,
de când există
China şi pământ chinezesc, n-a existat vreodată un
guvern care să fi semnat vreun document prin care
să fi cedat străinilor o palmă din pământul
chinezesc
. Niciunul din guvernele României care a
fost pus într-o astfel de situaţie nu-şi poate asuma o
astfel de afirmaţie. Iar în ceea ce priveşte securitatea
şi apărarea ţării, vajnicii noştri guvernanţi ar trebui
să înţeleagă logica strategică foarte simplă a
vremurilor pe care le trăim:
nu apărarea colectivă
este esenţială, ci apărarea naţională
. Apărarea
colectivă este un instrument de operaţionalizare a
apărării naţionale şi nu invers. Esenţială este şi va
rămâne totdeauna apărarea naţională. Pentru că ea
este un atribut al statului suveran. Dar, în noile
condiţii ale mediului strategic, suprasaturat de
arme ultraperformante, nicio ţară din lume – nici
chiar Statele Unite ale Americii cu super-armata
lor fenomenală, cea mai performantă armată din
lume –, nu-şi poate exercita eficient funcţia de
apărare naţională şi pe cea de securitate naţională,
decât într-un context colectiv. Dar contextul
colectiv nu suplineşte şi nu va suplini niciodată
locul, rolul, misiunile, importanţa apărării
naţionale şi a securităţii naţionale. Neînţelegând
această logică politică şi strategică elementară,
decidenţii noştri politici şi strategici au reuşit ca,
doar într-un sfert de veac, să transforme brava
Armată Română într-o armată dependentă de
importuri în ceea ce priveşte înzestrarea – exact ca
în vremurile celor două Războaie Mondiale –, cu
structuri, efecte şi concepte de nişă…

Gh.I. Satul românesc a constituit, sute de
ani, un spaţiu de manifestare şi ocrotire a
valorilor tradiţionale, un spaţiu socio-cultuaral
preţuit şi studiat, un izvor de valoare omenească,
o garanţie a perenităţii poporului român, fiind
reflectat, în lirica tulburătoare a marelui poet şi
filozof român Lucian Blaga, ca izvor al veşniciei.
Pentru revista Gândul Anonimului, ancorată în
trecutul şi prezentul comunei Luna, satul
reprezintă una din motivaţiile principale ale
existenţei publicaţiei. Supus schimbărilor vremii,
satul se pare că îşi pierde tot mai mult din
definiţia sa tradiţională. Cum receptaţi, înţelegeţi
şi evaluaţi dumneavoastră acest proces?

Gh.V. Of, Doamne! Cât de greu înţeleg
minţile astea cu fumuri, cum le zicea Nicolae Iorga
în timpul unei industrializări de tipul europenizării
de astăzi, că satul nu este un loc primitiv,
neschimbat din vremea Dacilor, ci o identitate
socio-culturală şi civilizaţională dinamică, un
modus vivendi al uneia dintre cele mai vechi
populaţii de pe continentul european şi din lume –
populaţia românească! Satul nu este o încremenire
arhaică, ci un fel de monadă civilizaţională, un loc
în care se construieşte, cu mijloacele timpului, pe
firul apei sus, veşnicia. Veşnicia curgerii,
devenirii, progresului şi nu a rămânerii la
civilizaţia plugului de lemn. Satul este o
comunitate caracterizată printr-un nivel de cogniţie
şi de morală foarte ridicat, aproape perfect, în care
oamenii trăiesc, în fiecare azi, veşnicia timpului şi
orizonturile devenirii. Satul românesc a rămas – şi
aşa trebuie să rămână cât vor exista români şi
românime – un loc modern al oamenilor, care nu
ofensează plaiul, sfântul plai, ci face casă bună cu

el. Caracteristica principală a satului românesc este
aceea că a rămas în natură, fără să o ofenseze, fără să
o îngroape în zgârie nori şi mega-polisuri. Eu cred
că satul de tip românesc – iar comuna Luna este o
astfel de localitate rurală tipică spaţiului românesc –
este soluţia pentru ca populaţia Terrei să rămână pe
Terra, fără să distrugă natura. Satul românesc –
agresat, pe de o parte, în vremea comunismului, de
o industrializare grăbită şi primitivă şi, cel puţin în
primii ei ani, haotică, de un concept de sistematizare
nu suficient de bine elaborat – este tipul de identitate
pe care trebuie să-l păstrăm şi să-l apărăm, nu
neapărat ca o alternativă la megapolisuri, ci ca pe o
soluţie cerută de sarea pământului, de nevoia
oamenilor de a trăi cu picioarele pe pământ. Numai
că şi în această problemă vitală pentru populaţia din
spaţiul românesc, ca în oricare alt domeniu în care se
cere creier, chibzuinţă, previziune şi
responsabilitate, decidenţii fie că nu decid nimic şi
lasă lucrurile în voia sorţii, fie că fac exact ce-i taie
capul, adică tot nimic. Există atâtea proiecte
minunate de locuinţe rurale ecologice şi
confortabile, de integrare a satului într-un confort
care să nu ofenseze natura, ci, dimpotrivă, s-o ajute
şi s-o respecte. Ele ar trebui văzute, analizate,
experimentate, finanţate. Înţeleg oare cei ce
diriguiesc agricultura românească – cel mai întins şi
mai fertil pământ din Europa, după cel al Franţei –
că una dintre şansele noastre de durare a veşniciei pe
pământul românesc este satul?

Gh.I. Am citit cu plăcere două din cele nouă
romane publicate de dumneavostră şi un număr
destul de mare de poezii impresionante, pentru mine,
prin perfecţiunea prozodică, varietatea temelor şi
trăirilor reflectate în ele, mulţimea de imagini şi
ecouri lirice tulburătoare construite cu forţa de
sugestie şi de cuprindere a metaforelor şi a
numeroaselor figuri de stil utilizate în creaţiile
dumneavoastră. Ce reprezintă pentru
dumneavoastră creaţia literară care se suprapune
peste tot efortul meritoriu şi productiv al muncii de
studiu şi cercetare în plan profesional?

Gh.V. Un mod de a fi şi de a trăi. Adică un
mod de a fiinţa. Heidegger în
Sein und Zeit (Fiinţă şi
Timp) considera că fiinţarea este, de fapt, omul, în
măsura în care el este
Dasein (existenţă ca fiinţare).
Dasein-ul nu cuprinde întreaga fiinţare, cu toate
aspectele ei particulare, ci este fiinţarea interioară,
fiinţarea în cadrul fiinţei. Pentru că omul se
raportează la propria-i fiinţă.
Dasein este existenţa
fiinţării, ontologia ei, este o centrare pe sine, noi
fiind ceea ce devenim.
Dasein-ul este determinat
printr-o relaţie cu fiinţa, onticul însemnând
preeminenţă existenţială implicită, dar într-un spaţiu
al cogniţiei, într-un cognospaţiu. Cred că putem
asocia acest concept de imanenţă a cuvântului în
actul fiinţării interioare a omului (Dasein), adică
de o construcţie a fiinţei interioare prin cuvânt.
Fiinţare prin cuvânt. În uimirea, bucuria,
nemărginirea, responsabilitatea, seninătatea,
complexitatea şi virtutea cuvântului scris. Pentru
mine, cuvântul scris este, deci, un mod de a fiinţa.
Eu trăiesc frumos în mijlocul cuvintelor pe care le
slujesc. Nu ele sunt instrumentele mele, ci eu sunt,
îmi place să cred, micul lor instrument. De fapt,
omul însuşi este cuvânt. Aşa se spunea în satul
meu, Cârlogani, Cârloganii de Bălceşti Vâlcea, aşa
spuneau oamenii de atunci, din copilăria mea,
despre oameni şi cuvinte şi, iată, la şapte decenii
de atunci, aşa spun şi eu. Este uimitor să descoperi
în fiecare zi cât de importante sunt cuvintele
pentru noi, oamenii. În epoca explozivă a imaginii,
a internetului, a Googleearth, poate şi a călătoriei
în timp (în câţiva ani, vom asista şi la asta!),
cuvântul nu şi-a pierdut, nu îşi pierde şi nu-şi va
pierde, cred eu, nimic din esenţa şi strălucirea sa.
Creaţia literară este, la urma urmei, o fascinantă
alcătuire de cuvinte. Important este să le
respectăm, să le preţuim, să le înnobilăm. Şi,
evident, să le slujim.

Gh.I. Sunteţi un pasionat al utilizării
posibilităţilor numeroase pe care le oferă tehnica
de calcul contemporană, valorificaţi din plin
aceste posibilităţi în activităţile profesionale şi
extraprofesionale şi în relaţionarea
dumneavoastră cu lumea din jur. Cum apreciaţi
impactul dezvoltării explozive a tehnologiei
informaţiilor şi teelecomunicaţiilor asupra
viitorului omenirii, al omului ca individ şi al
fiinţării umane ca realiatae fizică şi spirituală?

Gh.V. Am început, în clasa I, acolo, în
satul meu, în 1947, cu o tăbliţă şi un condei. În
1990, am cumpărat pentru redacţia ziarului
Observatorul militar, un PC 386, patru PC 286,
două imprimante laser şi trei imprimante
matriceale. Editarea textelor se făcea în
Word Star,
iar tehnoredactarea ziarului şi revistelor de atunci
în
Ventura. Hardurile acestor calculatoare aveau în
jur de 40-80 de MB, iar memoria RAM era cam de
600 kB, din câte îmi aduc aminte. Astăzi, la doar
două decenii şi jumătate de atunci, laptop-ul meu
are un HD de un TB (1000 GB), procesorul 2,4
GB, iar memoria RAM e 16 GB, plus placă video
cu memorie proprie de 4 GB etc.. Dischetele de tip
A şi B au dispărut cu desăvârşire, iar unul dintre
stick-urile mele are 32 GB. Programul de editare
de azi este Office 2013, iar complexul programelor
de tehnoredactare, grafică, web-design etc. este
Adobe CC, care cuprinde InDesign, Photoshop,
Ilustrator, Dreamwaeaver etc.

Diferenţa este enormă. Practic, trăim într-o
altă epocă, într-o altă lume. Doar cu câţiva ani în

urmă, mergeam în tipografie, consultam şi corectam,
în calitate de cap limpede, pagina-şpalt realizată pe
tipar înalt… Simt şi acum în nări mirosul de plumb
topit şi de cerneală de tipar. Este unul dintre
parfumurile cele mai frumoase, care mi-au înnobilat
viaţa în acei ani. Astăzi, eu trimit cartea în tipografie
deja redactată şi tehnoredactată de mine rapid,
elegant şi eficient. Iar acolo vremea linotipului a
trecut.

Calculatorul ne-a propulsat dintr-odată, ca o
rachetă cosmică uriaşă care a trecut nevătămată prin
centurile de radiaţii solare şi cosmice Val Allen,
direct în epoca cibernetică. Acest instrument extrem
de performant nu schimbă însă esenţa umană şi nici
rostul nostru pe planeta Pământ, ci doar ne ajută să
ajungem mai repede şi mai sigur acolo unde am
plecat demult, la lumină. Desigur, dacă suntem
suficient de înţelepţi şi de raţionali. Şi dacă nu uităm
ce spunea Protagoras:
Omul este măsura tuturor
lucrurilor; a celor ce există, pentru că există, şi a
celor ce nu există, pentru că nu există
. Fără
calculator, azi, nu se mai poate. Fără om nu se va
putea niciodată. Pentru că omul şi numai omul este
potenţialul intangibil al lumii.

Gh.I. Domnule general, aveţi o viaţă plină, cu
multe încercări, dar şi cu realizări impresionante
mult peste cele ale unui om obişnuit. Dacă ar fi să
priviţi retrospectiv, care consideraţi că au fost cele
mari mari satisfacţii şi bucurii pe care vi le-a oferit
viaţa şi care au fost în oglindă momentele de
dezamăgire şi neîmplinirile (dacă există) pe care leaţi trăit sau întâmpinat ?

Gh.V. Eu am fost tot timpul un soldat. Un
soldat de linie. Mereu în prima linie. De aceea,
faptul că am fost admis, în urma examenului de
admitere, pe primul loc, în 1974, în Academia
Militară, exact la un an după ce am terminat
Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii din
Bucureşti, ultima promoţie cu 6 ani de studii, şi am
fost şeful promoţiei 1976 al acestei instituţii de
învăţământ militar superior reprezintă o performanţă
foarte importantă pentru mine. Anii care au urmat au
fost ani de foarte mari împliniri şi bucurii
profesionale. Am cunoscut îndeaproape, în
poligoane, pe terenuri de exerciţii şi aplicaţii, în
laboratoare şi săli de curs, toate unităţile Armatei
României şi am rămas impresionat de calitatea
acestor oameni, îndeosebi a ofiţerilor din statele
majore de la toate eşaloanele. Am mers, de
asemenea, pe şantierele ţării, în toate sau aproape
toate lucrările hidrotehnice şi energetice, în aproape
toate galeriile de aducţiune, în cele de fugă, în cele
forţate, în castelele de echilibru, în centrale, la toate
punctele de lucru ale Canalului Dunăre-Marea
Neagră, în fabrici, la munci agricole, în mine etc.,
adică peste tot unde erau militarii armatei noastre. Şi
am cunoscut acest uriaş efort al construcţiei
României. De aceea, gaura neagră din Drapelul
Ţării şi distrugerea sau înstrăinarea avuţiei
naţionale şi a celor mai multe dintre obiectivele la
care au trudit, au suferit, s-au bucurat de reuşite,
iar unii dintre militarii români şi dintre muncitorii
acestei ţări şi-au lăsat acolo oasele mă deprimă şi
mă revoltă.

Mi se pare că Drapelul României a
rămas fără identitate, iar ţării i-au fost furate,
distruse sau murdărite toate perlele ei durate de
munca acestor oameni, foarte mulţi dintre ei
obligaţi, după1990, să emigreze pe alte meridiane,
în căutarea unui loc de muncă. Pentru a supravieţui
acestor vremuri ticăloase, care se credeau a fi
sublime. Când văd dezastrul economiei româneşti
şi distrugerea cvasi completă a capitalului
autohton, trăiesc o dezamăgire cumplită. Sper ca
tot acest coşmar să se sfârşească odată, iar cei care
conduc această ţară să înţeleagă că România nu
este sluga lor, nu este sclava lor, nici vaca lor de
muls, ci casa lor, patria lor. A lor şi a noastră, a
românilor.

Gh.I. În numele cititorilor revistei vă
mulţumesc pentru amabilitatea şi disponibilitatea
de a purta acest dialog şi vă doresc multă sănătate 
şi putere de muncă.

Gh.V. Şi eu vă mulţumesc!
A consemnat,
Gheorghe Indre

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.