Ecouri în şi din presă şi aprecieri ale cititorilor nr. 59 – 60

Nu mor caii când vor câinii!

De când presa scrisă gâfâie din greu pentru a
putea să mai apară pe tarabele şi ele din ce în ce
mai rare mi-am zis că presa de cultură îşi târăşte
ultimele clipe cedând şi făcând loc în piaţă şi în
peisaj reţelelor de socializare on-line. Trist! Trist
de tot, îmi spuneam conştient fiind că astfel se lasă
câmp liber şi neconcurat căilor de manipulare
impersonale şi oricând posibil de suspectat de
interese imposibil de verificat, cărora să aplici, cel
mult posibil, „suspiciuni rezonabile”…

Și totuşi, „mai licăre, pe ici pe colo, câte o
candelă aprinsă de oameni cu dragoste de neam şi
glie”
, vorba domnului Ovidiu Țuţuianu (pag. 69-72)
care semnează un cuprinzător eseu lămuritor în numărul 57-58/iunie 2015 al Publicaţiei independente
de cultură şi informaţie „
Gândul Anonimului”.

Două file mai spre dreapta (73-74), Marian Dumitru
ne deschide şi mai spre lumină ochii precum că
de vreo 12 ani, la Bucureşti apare o publicaţie
interesantă, neliniştită, plină de viaţă
”… ce se
cheamă „
Gândul Anonimului”, în care cititorul
poate descoperi cu bucurie, … „
câmpuri întregi de
gândire şi simţire românească, fie în articole cu
tematică istorică, fie în creaţiile literare ale
distinşilor colaboratori permanenţi…”.

Mizantrop „pe faţă” cum îmi place să mă
definesc, am refuzat cu încăpăţânare să accept
pieirea presei scrise de cultură în care oameni
reali, identificaţi şi aevea văzuţi şi cunosuţi semnează cu responsabilitate idei, opinii, informaţii, în
care ai curajul, dar şi libertatea să crezi sau să nu
crezi, cu care poţi, la o adică, să intri în dialog
deschis şi în chip dialectic să faci public faptul
istoric real, ideea politică de avangardă, evenimentul petrecut căruia să-i descifrezi cauzele şi/sau
urmările. Pentru că … nu mor caii când vor câinii.
Și asta o ştim de mii de ani!

Mi-au căzut, întâmplător, şi mie în mână, sporadic sau fugitiv, unul sau două numere ale acestei
reviste, „
Gândul Anonimului” şi, frunzărind-o,
mi-a alimentat credinţa ades mărturisită că nu,
publicaţiile de cultură nu au murit şi, prin eforturi
uneori singulare, alteori sprijinite de „anonimi” ca
pe vremea nababilor de bună credinţă, apar local
asemenea
„candele aprinse în ceaţă”. Astfel îmi
permit acum, folosind metafora domnului Ţuţuianu,
să numesc şi revista „Curtea de la Argeş” editată
cu eforturile academicianului Gheorghe Păun, cu
sprijinul primăriei municipale Curtea de Argeş, tot
astfel îmi iau libertatea să consider şi „Flacăra lui
Adrian Păunescu” scoasă şi distribuită cu uriaşe
eforturi personale şi numai personale ale familiei
marelui Poet.

Publicaţia „Gândul Anonimului”, aveam să
aflu, apare trimestrial, îngrijită şi tipărită de Ion
Mazere-Luneanu şi Gheorghe Indre. Acesta din
urmă, personalitate de seamă în lumea energetică,
om cu responsabilităţi în Transelectrica şi consilier
al Comitetului Naţional Român al Consiliului
Mondial al Energiei, mi-a pus în mână, zilele
acestea, un exemplar al publicaţiei la care meştereşte apostoleşte de o duzină de ani, exemplar al
numărului 57-58/iunie 2015. Am avut astfel
bucuria să pot citi … „din scoarţă-n scoarţă” cele
scrise în 74 de pagini de revistă şi în cele patru
coperţi ale sale. Din capul locului m-am simţit
solidar cu afirmaţiile domnilor Ovidiu Țuţuianu şi
Marian Dumitru despre care mi-am luat îngăduinţa
să amintesc la începutul acestor rânduri.

Revista este structurată pe nouă rubrici, (se
pare permanente), raţional gândite de truditorii săi
apostoli, dar pe care mi-am permis să le citesc
după aleatoare preferinţe de moment. Și astfel,
după „Ecouri în presă şi aprecieri ale cititorilor”
(rubrica a opta), am răsturnat revista şi m-am
aplecat asupra rubricii de Proză în care dl col.(r)
Ion Mazere-Luneanu ne spune că anul acesta, „
mai
concret anul 2015, se împlinesc două cifre rotunde:
150 de ani de la naşterea şi 90 de ani de la
trecerea în nefiinţă a regretatului profesor Niculae
Mazere, a cărui contribuţie la Unirea Transilvaniei
cu ţara este de reţinut… O personalitate viguroasă, care pe timpul său şi-a dăruit viaţa, opera
şi cariera, până la sacrificiu, reunificării neamului
românesc, într-o perioadă critică pentru românii
ardeleni care şi-au propus înlăturarea asupririi şi
marginalizării fără limite ce dura de secole în
şir
…”. Biografia profesorului face parte din istoria
comunei Luna, sat mare, românesc, atestat documentar în anul 1176, printre cele mai vechi localităţi

din Transilvania, înglobând şi satul Luncani. Amintirile despre profesorul Niculae Mazere (4-6) se
transformă astfel într-o veritabilă pagină de istorie.

Cu surpriză, încă din acest prim capitol-rubrică
– Proză, am descoperit semnătura generalului de
brigadă, dr. Gheorghe Văduva. Ca pe un vis frumos
imaginez întâlnirea, prin această semnătură, a
colegului de liceu şi de cerc literar Ștefan cel Mare
din liceul militar ieşean şi, mai apoi, a coiniţiatorului, împreună şi cu (acum) generalul de brigadă
Lucian Culda a foii literarea din şcoala de geniu.
Vis sau realitate, amintirile noastre devin repere,
iar reperele, crâmpeie de viaţă. În paginile revistei
Gândul Anonimului” (7-10) Gheorghe Văduva
semnează articolul „Lupi şi oi” din care desprind
afirmaţia pe care mi-o însuşesc deplin că, „…
În
ultimul sfert de veac, binele a luat-o foarte serios
spre rău, iar dincolo de aceste două extreme, adică
dincolo de bine şi de rău, care astăzi se află într-o
ceaţă de toamnă ploioasă, parcă nu mai există
nimic
”. … „când nu are repere şi orizonturi, omul
n-are griji şi, când n-are griji, ar putea chiar să
creadă că este fericit sau, în orice caz, liniştit
”…

Cu calm şi cu luciditate, în rândurile ce curg cu
limpezimea apelor reci de munte, autorul demonstrează, fără şansă de tăgadă, decesul acestei iluzii
prin prozaicul, crudul şi periculosul adevăr că
România s-a autocedat de bună voie şi nesilită de
nimeni la alţii, deci fără război şi fără coasă,
românul de rând şi românul sus-pus de cel de rând
la presiunea celor care se cred
(şi chiar sunt) un
fel de stăpâni ai lumii şi-au arvunit şi libertatea şi
fericirea”
. Reproşând măcelărirea sistemului de
învăţământ românesc şi restructurarea fără cap şi
fără coadă a programei de studiu, autorul se
întreabă, deloc retoric: „
Ce e aia istorie?! La ce
foloseşte?! Cere piaţa muncii aşa-ceva?!
” Și, ca
un răspuns-concluzie, spune câteva rânduri mai
jos: „…
nu mai este nevoie nici de istorie naţională,
nici de ţară, nici de trecut, nici de viitor. Prezentul
şi viitorul se află acolo unde este mai bine.
Trecutul trebuie să moară
” Iar pentru că autorul
nu o spune, iată că o spun eu: acel acolo unde este
mai bine este făcut tot de oameni, oamenii acelui
acolo care nu au plecat spre alte zări ci şi-au pus
minte şi efort la bătaie pentru a crea acel mai bine.
Vorbind despre una din guvernările postdecembriste, nu departe în intenţii şi apucături de
toate celelalte (unele excepţii nefăcând decât să
confirme regula) autorul frazează cu forţa unei
leme: „… [prim-ministrului de atunci]
un fel de
geniu-harnic, orb şi surd, ca să nu-i spun altfel,
pus pe schimbarea schimbărilor lumii, profesor
universitar de drept constituţional, coautor al unor
prostii cât roata carului pe post de reforme
geniale şi de strategii nemaicunoscute pentru
ieşirea românescului dintr-o criză de care, până la
acea dată, nu auzise nimeni
Politici şi strategii
care au generat un dezastru echivalent cu un
război de mare intensitate
De fapt, era summumul
unui război care se declanşase împotriva României
chiar din momentul în care se proclamase, în
decembrie 1989, eliberarea sa de comunism. Un
război care continuă,…”.
Autorul articolului mărturiseşte că:

„Nu-mi vine să ies din nedumerire.
Încă sunt năucit de dezastrul care a lovit România
în aceşti 25 de ani, timp care ar fi trebuit să fie de
libertate, prosperitate, securitate
”.
Articolul, ca o nuvelă desprinsă din cruda
realitate, trebuie citit în întregime ca pe un inventar de fapte şi de evenimente, ca pe o obiectivă
dare de seamă.

Ca într-o lume a generalilor, citind rubrica de
Proză, mă lovesc (cuvânt grav dar îcărcat de o
dulceaţă fină de petale de trandafir) de «Glasul
roţilor de tren» (11-15) semnat de g-ral lt cu trei
stele(r) Ioan Bălăei în care acesta aminteşte de „
un
amestec nepermis în treburile interne ale unui stat
socialist, o agresiune cu grave consecinţe asupra
unităţii mişcării comuniste şi muncitoreşti interna-
ţionale, o ameninţare la adresa păcii şi securităţii
în Europa
”. În condiţiile de atunci, create de intervenţia militară asupra paşnicului popor cehoslovac,
în România „
s-a dat alarma în toate structurile
armatei, au fost aduse efective în garnizoanele de
reşedinţe, iar o parte din cadre în cazarme, s-a
trecut la pregătirea şi punerea în stare operativă a
mijloacelor şi tehniocii de luptă. Ca urmare, în
plin sezon estival s-au întrerupt concediile, permisiile şi detaşările tuturor categoriilor de militari”
.
În context, generalul pune în pagină o istorie ce
poate fi adevărată (şi pe cât este de verosimilă nu
mă îndoiesc că chiar şi este), dar poate fi şi
imaginară. Concluzia este, însă, ruptă din pura
realitate. Personal am fost, în alt plan, în chipul
maiorului Danciu (personajul principal şi negativ
al istorisirii). Avantajul meu şi norocul au fost că
nu m-a anchetat un politruc din armată (ar fi fost şi
peste puterile oricăruia din aceştia), ci un ofiţer din
Departamentul Securităţii Statului. Poate cândva,
undeva să povestesc toate acele întâmplări, fie şi
ca o confirmare că istorioara lui Ioan Bălăei nu
este ireală şi nici măcar singulară.

În multe din eseurile mele critice de mizantrop insist asupra faptului că nimeni n-a venit din
veşnicie să ne povestească ce şi cum este pe acolo.
Dar, iată că în schiţa sa „Învierea” (15-16) dl.
Lucian Gruia umple acest gol. Serafic şi catifelat,
verb cu verb legând cu eleganţă şi morfologic
cuvintele, autorul îl plimbă pe cititor în lumi şi
întâmplări celeste. N-am să trădez, las pe cititor să
descopere imaginile desprinse din neant şi rostogolite în real. Pentru că, lumea e viaţă şi viaţa e
lumea aşa cum ea a devenit şi cum este… Merită

cu asupra de interes citită întreaga schiţă, fie şi
numai pentru frumuseţea ideilor şi delicatele
imagini mentale.

Semnalez, cu deosebită plăcere, în cuprinsul
rubricii „Evocări istorice”, materialul „Români şi
unguri: să ne cunoaştem mai bine…”, (36-41)
semnat de dr. Gelu Neamţu. Tema este esenţialmente de interes, abordarea de o reală gravitate ce
nu poate fi prezentată decât cu zâmbetul pe buze
pentru a nu stârni nevolnice frustrări. Cu inteligenţă şi umor autorul aplică principiul că orice
lucru serios şi grav, pentru a fi înţeles, se spune în
glumă. Adevărurile domnului dr. Gelu Neamţu nu
sunt doar ale domniei sale. Ele ne vizează pe noi
toţi şi de aceea trebuie să le receptăm ca atare.
Terminând de citit adnotările d-lui Gelu Neamţu
n-am avut decât a spune: excelentă analiză! Iar
această afirmaţie a ţâşnit din sufletul unuia care, în
tinereţe, a trăit 3+5 ani în intimitatea colectivităţii
maghiare în care nu s-a simţit rău, dar izolat de
mulţi… La aceeaşi rubrică „Repere istorice”, domnul
Ioan Bembea „citind şi printre rânduri”, prezintă
cartea „Formarea intelectualităţii din Turda.
Studenţii din Turda la marile universităţi europene:
1377-1918” a lui Răzvan Mihai Neagu (41-44).

Citându-l pe dl Ioan Bembea vă redau doar un mic
fragment: „
Cartea are meritul de a ne duce cu
gândul prin o seamă de centre eniversitare precum
cel de la Bologna, Paris, Viena, Cracovia, Padova,
Buda, Praga, Bratislava şi mult mai târziu la cel
din Cluj
[Napoca]”. Citind cartea facem o drumeţie în timp şi spaţiu prin istoria Europei.
O emoţionantă evocare, „Omul sfinţeşte
locul” (55-56), la rubrica „Actualitate şi trecut la
Luna” semnează Susana Ocolişan Mirică. „
Am fost
nostalgică după viaţa de la ţară. Cu toate că am
trăit mai bine de 44 de ani la oraş, m-am născut la
Luna
Lunenii au fost, sunt şi vor fi întotdeauna
oameni ambiţioşi şi dornici să-şi ridice, prin munca
lor, nivelul de trai şi confortul în gospodăriile lor.
Acest fapt îl constatam şi eu de fiecare dată când
mă întorceam în sat
”. Perntru ca, după câteva rânduri mai jos, risipind orice incertitudine, doamna
Susana Ocolişan Mirică să mărturisească, radiind
parcă mândria şi satisfacţia: „
În anul 2004 după ce
m-am pensionat, am revenit (de la Bucureşti)
definitiv în sat
”. Și evocarea continuă emoţionant
şi ca îndemn la neuitarea ziselor lui Lucian Blaga,
filozoful poet, că veşnicia s-a născut la sat.

În „Portrete de luneni”, Gheorghe Indre prezintă personalitatea conferenţiarului dr. Ing. Toadere
Teodor şi ne ne face părtaşi la parcusrul existen-
ţial al unui, „Călători în lumea fascinantă a
abstractului matematic” (57-61). Autorul ne spune
cu emoţie şi fală că „
Luna este un teritoriu binecuvântat de Dumnezeu care găzdueşte de peste
730 de ani o comunitate de români îndârjiţi în
lupta cu vitregiile istoriei..
.”. Și, impresionat de
devenirea matematicianului, autorul ne poartă prin
abstract ilustrat de activitatea profesională a
luneanului de excepţie şi în concreteţea istoriei a
familiilor satului cu venirile şi devenirile lor în şi
prin ani.

Găsiţi, cei ce aveţi fericirea să intraţi în
posesia nr.57-58/iunie 2015 al revistei „
Gândul
Anonimului
” portretul meşterului popular artizan
Gavrilă Barta semnat de Ion Fetiţa (61-62), dar şi
„Sfârşit de an şcolar la Luna” (63-64) mărturisit cu
savoarea naivă a tinereţii de Antonia Cosmina
Lucaci (şefa promoţiei clasele V-VIII, Luna, la
12.06.2015) şi Popa Ana Alexandra (premianta
clasei a VIII-a, Școala Gimnazială Luna).
Ca o continuare, la rubrica „Eveniment”
doamna Livia Baciu Țilea prezintă „Întâlnirea
primei promoţii cu opt clase la Luna, după 50 de
ani de la absolvire” (45-48). Este şi firesc să fie
despre clasa de la Luna, comună ce pare (după
dragostea cu care este permanent şi peste ani
amintită, adorată şi venerată de fiii ei, între care şi
mulţi din realizatorii publicaţiei despre care
vorbim noi aici) ruptă din raiul istoriei româneşti,
localitate pe Valea Arieşului, lângă Câmpia Turzii.

Aflăm din evocarea evenimentului că în acel an de
învăţământ 1964-1965, prima promoţie de absolvenţi de opt clase cuprindea 54 de elevi (cl a VIII-a
A şi clasa a VIII-a B, 26+28). La strigarea catalogului puţin au fost cei ce au răspuns prezent. Asta
nu a făcut mai puţin emoţionantă întâlnirea. Cel
mult, cu o doză mai mare de încărcătură sentimentală, sesizată şi în poezia lansată de absolventa
Țilea Livia (clasa a 8-a B), absolventă de Filologie,
acum pensionară, din care citez: „
Cincizeci de ani!
Este, oare, mult sau puţin?/Dinspre trecut,
amintirile-n stoluri îmi vin./Mă văd, din nou, copil
în vechea noastră şcoală,/În clasa îtâi, iar mai
târziu în generală.// … //Vai, cum n-am da, acuma,
orişice comoară/Să ne întoarcem iar în şcoala
generală,/Să fim din nou colegi, măcar pentru un
an/În clasa-a opta, toţi câţi atunci eram
// …

Am lăsat şi nu întâmplător, pentru mai târziu
rubrica Opinii, care debutează cu interviul
maestrului Călin Căliman, consemnat de George
Canache (17-21). Călin Căliman este nimeni altul
decât matusalemul critic român de film, veteran al
revistei Contemporanul, precum, în contemporaneitate, frumoasa şi inteligenta Ecaterina Oproiu la
minunata revistă Cinema (doamne ce vremuri de
cultură!…). Din nefericire, în ce mă priveşte, pe
parcursul interviului aveam vaga senzaţie că
venerabilul Matusalem al criticii româneşti de film
parcă şi-a propus să-l confirme pe generalul
Gheorghe Văduva. Citiţi şi dumneavoastră interviul şi, dacă mint, aruncaţi cu piatra … Incaltea, nu

veţi avea decât de câştigat citind întregul interviu.
Jur, nu o spun pentru a scăpa de lapidare!…
Într-un material deosebit de documentat,
prof.dr. Nicu Vintilă tratează situaţia românilor din
Nord şi Nord Vestul Bulgariei (22-25). Vorbind
despre problema minorităţilor etnice, profesorul
scrie negru pe alb:

Într-o Europă confruntată azi
cu exacerbarea tensiunilor şi conflictelor interetnice, orice abordare privind identitatea comunităţilor comunitare este interpretată cu iritare ca
naţionalism agresiv, intoleranţă, xenofobie sau
demagogie şovină
”. Nu aşi spune că, în principiu,
nu are dreptate, dar numai în principiu pentru că,
tot ca o excepţie care să confirme regula, există şi
minorităţi mai egale ale căror pretenţii, chiar şi
când sunt exacerbate nu sunt etichetate nici ca
demagogie, nici ca xenofobie. Ba, chiar mai mult,
din punctul lor de vedere, toate pretenţiile emise
de o anume (adică acea) minoritate trebuie să fie
satisfăcute de orice majoritate deoarece, nesatisfacerea lor, echivalează cu „încălcarea drepturilor”
bieţilor minoritari!!! Rezonez, de aceea, cu autorul
opiniei expusă în paginile „
Gândul-ui Anonimului
în ce priveşte faptul că „
ideea naţională-compromisă, ce-i drept de politicieni- nu numai că nu
şi-a epuizat conţinutul, ci, înţeleasă ca un ansamblu
relaţional activ, implică în modul cel mai profund
voinţa de integrare europeană
”. Aşa este, „confruntarea se cere a fi făcută prin puterea argumentelor,
în niciun caz prin anatemizarea vecinului
”; domnul
Nicu Vintilă are dreptate şi tocmai de aceea îl invit
pe cititor să parcurgă întregul matrial. Va afla
multe, se va lămuri în multe. În ce mă priveşte, de
mult nu mi-a mai fost dat să citesc, negru pe alb, în
pagini de revistă sau de carte cu circulaţie internă
în România post-revoluţionară un material cu o
asemenea încărcătură de sensibilitate românească,
de adevăr istoric şi curaj al opiniei precum cel
semnat de dl. Nicu Vintilî în nr.57-58/iunie 2015
al publicaţiei „Gândul Anonimului”.

În „Drum spre un spaţiu suspendat în timp”
(26-31), material semnat de Victor Emanuel
Tolan, m-a amuzat dintru’ început aprecierea lui
Andrew (copil, încă) la vederea unui LP şi a unui
picup: „
Ce înapoiaţi eraţi!”. Aşa este, dar răspunsul
Mda” al părintelui mi se pare ineficient şi acum,
la ceasuri bune după ce am citit revista. El trebuia
completat, după opinia mea, măcar cu: „… dar
evoluţia până la cele ce vezi şi ai tu azi am făcut-o
tot noi, aşa cum veţi face la rândul vostru voi,
încât cele pe care le manevraţi voi azi o să pară
lucruri şi tehnici primitive copiilor şi nepoţilor
voştri”. Am parcurs, totuşi, cu sufletul copilului
din mine paginile de călătorie în acea lume
mirifică de la anti-pozi, cu setea de a afla cât mai
multe despre locuri şi vieţuitoare în care doar pe
această cale mai pot cuteza a ajunge la şi a le
vedea aevea.

În paginile (31-33) ce se succed, Dan Gîju ne
familiarizează cu „Demonul din călimară şi problematica zi de 23 August” (fragment din studiul
„De la Mihai Viteazu la Mihai Viteză”). Aflăm
astfel, chiar dintr-o scrisoare a lui Pamfil Șeicaru
către sora sa Maria Ionescu, cine, în fapt, poate fi
demonul: „
Va trebui să scriu un volum – 23
August 1944 – care este concluzia fatală a tuturor
erorilor politice acumulate de la 1919 pâna la
lovitura de stat dată de un rege
[…] sfătuit de
mama lui Elena de Sparta, care servea politica
engleză şi precipita capitularea en rase campagne,
cum se numeşte în drept internaţional capitularea
fără condiţii
”. Mulţumesc domnule Dan Gîju! Fără
să ştiu de scrisoarea marelui jurnalist, de peste 30
de ani mă chinui să lămuresc lumea despre
trădarea de la 23 August 1944. Și, dacă îmi place
să spun că reginele României au rămas în istorie
cu un ascendent faţă de iluştrii lor soţi, domnul
Dan Gîju mă obligă (plăcută silire) să mă rezum
doar la primele două dintre ele, Elisabeta (Carmen
Sylva) şi, respectiv, Maria – mama răniţilor.

Mulţumesc domnule Dan Gîju!
Aproape ca pe o critogramă domnul Dan Gîju
ne lasă să descifrăm semnificaţia aceleiaşi date (23
august) în arcul de timp de 350 de ani sub sceptru
de Mihai, atunci Viteazu, mai târziu Viteză. Ironia
şi suspiciunea sunt proprii lui Șeicaru, dar Dan
Gîju este cel care, prin „
Gândul Anonimului” ni
le pune în faţă ca dovezi materiale.

Cine nu a răspuns până acum la întrebarea (pe
care eu însumi o pun de vreo 35 de ani) Armistiţiu
sau Capitulare necondiţionată?, are acum ocazia
ca, citind opinia domnului Dan Gîju să afle şi
dilema: cum e mai bine să fie, o armată de lei
condusă de un batal sau o armată de oi condusă de
un leu? şi să încerce a-i da şi răspunsul.
Ion Petrecu, la aceeaşi rubrică „Opinii”,
semnează articolul „Războiul (im)previzibil”. (33-
35). Deşi nu se suprapune decât pe alocuri cu
propriile mele opinii, îndemn totuşi la citirea
materialului domnului Ion Petrescu, fie ca pe un
pamflet, fie ca pe o demantelare a tendinţelor
mass-media românească de manipulare a maselor,
fie ca manipulare prin sau profitând de prostie şi
abuz de credulitate. Oricum, autorul abordează un
subiect mai mult decât de imediată actualitate şi
util ca analiză, deşi în multe privinţe diferite sau
chiar contrare criteriilor mele de apreciere. Dar,
dacă pot diferi căile, ţintele sunt unice şi ele
trebuie să ne deschidă nouă, ca popor, ochii şi să
trezească în minţile oamenilor noştri de stat responsabilitatea, curajul şi bărbăţia care să-i ridicea
deasupra vremurilor pe care le trăim.

Și uite aşa, încet, încet am ajuns şi la rubrica
„Recenzii şi cărţi primite la redacţie”, în cadrul
căreia, domnul Emil Lungeanu prezintă o expresivă recenzie a cărţii „Amintiri de ceară” a doamnei
Anca Florentina Popescu (65-66). „
Cum nimeni
nu-i perfect, descopăr abia volumul publicat la
Editura Brumar în 2010 de Anca Florentina
Popescu, altfel cu o întârziere nu tocmai nemotivată în cazul unei poete aşa de reticente şi
solitare, greu de sesizat în actuala junglă poligrafică de prin părţile noastre, unde – invita Minerva
– tot românul se naşte poet şi moare de prea mult
scris”
. Sub pana aceluiaşi Emil Lungeanu este
prezentată (p. 67) încă o carte alt: „Luaţi, lumină
de mâine secumpeşte iar” de preot prof. dr. Dan
Toader. Scriiotorul Lucian Gruia prezintă recenzia
(p.68) volumului de debut „Clepsidra cu silabe” de
Georgi Cristu.

La rubrica Poezie, (49-54) în numărul 57-
58/iunie 2015 pe care l-am avut de curând în
mână, „
Gândul Anonimului” publică un inspirat
grupaj de poezii semnate de Gheorghe Văduva,
Victoria Milescu, Eduard Zalle, Valentin
Rădulescu, Ilie Ardelean, Corneliu Cristescu
Revista „
Gândul Anonimului” nr. 57-58/
iunie 2015 se încheie cu o „Incursiune în lumea
artelor plastice” în cadrul căreia este prezentat
prin text şi imagini maestrul Matei
Șerban Sandu,
cu picturi sub genericul „Perpetuă meditaţie asupra
condiţiei umane”.

Acesta este nr.57-58/iunie 2015 al publicaţiei
de cultură „
Gândul Anonimului”. O oază de desfătare a spiritului, un mijloc de recreere a minţii.
Sincere mulţumiri domnule
Gheorghe Indre
pentru lucrarea domniilor voastre şi aflaţi că m-aţi
făcut să-mi jur că nu voi închide ochii pentru
eternitate până nu ajung în … Luna!
Victor Vernescu

GÂNDUL ANONIMULUI nr.57-58

Ştiu foarte bine ce înseamnă să redactezi o
revistă pentru satul tău natal. Am făcut-o şi eu
timp de zece ani. Înseamnă să-ţi iubeşti ţinutul de
baştină şi oamenii lui şi mai înseamnă că le eşti
recunoscător pentru ce ţi-au dat ei şi că te
străduieşti să-i răsplăteşti pentru asta.

Revista „Gândul Anonimului”, fondată de Ion
Mazere, Gheorghe Indre, Gheorghe Văduva, este
dedicată comunei Luna din judeţul Cluj, şi şi-a
propus să scrie despre istoria şi oamenii ei, plecaţi
de pe lumea aceasta sau încă în viaţă, dar nu numai
despre ei, ci şi despre personalităţi ale culturii şi
vieţii publice româneşti, indiferent de locul lor de
baştină, şi despre evenimente din trecutul ţării
noastre sau al spaţiului care ne înconjoară. Revista
a căpătat şi un pronunţat caracter literar, găzduind
între coperţile ei, producţii ale unor scriitori
români, membrii sau nu ai Cenaclului Literar
Anonimul.

Îi sunt recunoscător acestei reviste – de
fapt, colegiului ei redacţional – pentru că două
articole ale mele s-au bucurat de ospitalitatea ei, şi
pentru că a publicat recenziile la trei dinte cărţile
mele. La fel de recunoscător îi sunt şi domnului
Gheorghe Indre, autorul acestor recenzii.
Numărul 57-58 al ei, care se lansează astăzi,
aici, reflectă din plin profilul ei, aşa cum l-am
definit mai sus. În revistă sunt prezente producţii
literare în versuri sau proză, opinii, evocări
istorice, actualitate şi trecut la Luna etc. O să le iau
pe rând, pe cele citite, şi o să spun câteva cuvinte
despre fiecare.

Citind mai multe numere ale revistei, am fost
sincer impresionat de câţi oameni valoroşi a putut
da această comună! Unul dintre ei este şi profesorul Nicolae Mazăre. Biografia lui, schiţată cu
talent de Ion Mazere Luneanu, în introducerea
cărţii în care povesteşte viaţa lui, este în măsură să
însufleţească pe oamenii simţitori şi patrioţi din
zilele noastre, pe tineri mai ales. Cu astfel de
oameni ne mândrim toţi români, nu numai lunenii.
Am mai citit în numerele trecute ale revistei
producţii literare ale domnului Gheorghe Văduva.

Mi-a plăcut şi îmi place cum scrie. În eseul din
numărul pe care-l lansăm azi, intitulat „Lupi şi oi”,
dumnealui deplânge ceea ce a ajuns România după
Revoluţia din 1989, uitându-se însă, tot timpul,
numai la partea goală a paharului. Aş vrea să-i
spun domnului general, că aspectele negative de
care se leagă ni se datorează nouă, românilor
scăpaţi din lanţul cu care ne priponiseră comuniştii, şi că o ţară are totdeauna conducătorii şi
destinul pe care şi le merită, iar în afara ţării se
găsesc destui care să profite de prostia şi ticăloşia
noastră.

În povestirea „Glasul roţilor de tren”, domnul
Ioan Bălăei, general cu trei stele cum a ţinut
neapărat dumnealui sau redacţia să fie prezentat,
ne-a amintit de personaje şi întâmplări asemănă-
toare cu cele pe care le-am trăit cei mai în vârstă
acum, în comunism. E bine şi cu umor scrisă.
Domnul Lucian Gruia a scris o povestire
fantastică interesantă în care ridiculizează credinţa
în învierea de apoi, prevestită de Biblie, în care o
mulţime de naivi continuă să creadă.

Despre Călin Căliman, reputatul critic cinematografic, care a dat un interviu revistei, vreau să
adaug ce mi-a spus soţia mea despre el: „L-am
cunoscut când eram amândoi studenţi. Era un băiat
simpatic.” Ea, pasionată cinefilă, are cărţoiul lui de
peste 500 de pagini, intitulat „Istoria filmului
românesc”.

În articolul „Românii din nord şi nord-vestul
Bulgariei”, domnul Nicu Vintilă deplânge neacordarea statutului de minoritate naţională vlahilor
din Bulgaria, de aceeaşi origine cu noi. La fel
procedează şi Grecia cu vlahii de acolo. Mă întreb,
de ce parlamentarii români de la Bruxeles nu
ridică această problemă în Parlamentul European
şi nu încearcă o reglementare corespunzătoare a ei,
de vreme ce şi Bulgaria şi Grecia sunt membre ale
UE? Ce s-ar întâmpla dacă noi românii i-am trata
la fel pe bulgarii şi grecii din ţara noastră?

După ce am citit reportajul „Drum spre un
spaţiu suspendat în timp”, descrierea de către Victor
Emanuel Tolan a unei croaziere în Australia şi
Indonezia, regret că nu am dat curs invitaţiei de
acum zece ani a unui fost coleg de a vizita Australia,
mai ales că se oferise să-mi plătească jumătate din
costul transportului şi să suporte toate cheltuielile de
acolo. Mi-a fost groază de zborul până acolo.

În articolul său, „Demonul din călimară şi
problematica zi de 23 august”, Dan Gâju condamnă
lovitura de stat dată de regele Mihai la 23 august
1944, luându-l ca martor pe Pamfil Şeicaru, de la
care aflăm că bătrânul rege a fost născut prematur
(la şase luni jumătate) şi că a avut la naştere 4
kilograme. Legat de faptul că s-a grăbit să vină pe
lume, s-a ales cu porecla de Mihai Viteză. Dan
Gâju face o paralelă între Mihai Viteză şi Mihai
Viteazu, profund defavorabilă primului.
Domul Ion Petrescu în articolul său „Războiul
(im)previzibil”, pledează, dat fiind primejdiile care
ne ameninţă, pentru o Românie mai vigilentă şi
mai bătăioasă. De acord cu dânsul.

Domnul Gelu Neamţu s-a dovedit, fie şi numai
prin articolele publicate în această revistă, un specialist în „problemele româno-maghiare”. Articolul
dumnealui, „Români şi unguri: Să ne cunoaştem
mai bine…”, mi-a trezit un interes enorm, pe
deplin justificat, pentru că fiind ardelean, am trăit
printre unguri o bună parte din viaţă, şi mă mai
ciocnesc de ei de câte ori merg în Ardeal. Autorul
a reuşit, pe baza unei documentări serioase, să le
facă un portret corect, de îngâmfaţi şi şovini,
subliniind şi duplicitatea lor. E adevărat, de la
unguri ne putem aştepta la orice.

Ungurii devin din nou în prim planul unui
articol. Este vorba de „Citind printre rânduri”, de
Ioan Bembea. Dumnealui analizează cartea „Studenţi
din Turda la marile universităţi europene, 1377-
1918” de Mihai Neagu, şi constată că între 1377 şi
1539, toţi aceşti studenţi au fost unguri, înscrişi la
facultăţi de teologie romano catolice sau protestante.
Au fost, presupune autorul articolului, după ce au
devenit clerici, printre cei care în numele bisericilor lor au condus în perioada inchiziţiei condamnările la ardere pe rug pentru vrăjitorie şi
erezie. Astfel de execuţii au avut loc la Dej, Cluj,
Carei şi Mediaş. Ce epocă stupidă! Românii din
comitatul Turda Arieş au început să plece la studii
în străinătate abia la sfârşitul secolului XIX, cu
burse ale fundaţiei Godju. Printre ardelenii care au
beneficiat de aceste burse au fost Victor Babeş,
Octavian Goga, Ioan Lupaş, Traian Vuia,
Constantin Daicoviciu, Petru Groza, Silviu
Dragomir, Dumitru Stăniloaie.

Nu m-am încumetat să analizez poeziile din
revistă, mai mult decât să constat că domnul
Gheorghe Văduva scrie şi poezie bună, iar domnul
Corneliu Cristescu una care-ţi merge la inimă.
Menţionez doar, articolele „Întâlnirea primei
promoţii cu opt clase de la Luna, după 50 de ani de
la absolvire” de Livia Baciu Ţilea, şi rubricile
„Actualitate şi trecut în Luna”, şi „Sfârşit de an
şcolar la Luna”.

În articolul „Călător în lumea fascinantă a
abstractului matematic”, de la rubrica „Portrete de
luneni”, domnul Gheorge Indre face un portret de
suflet „prietenului său din copilărie”, domnului
Teodor Toadere, conferenţiar universitar doctor, la
Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, iar Ion Fetiţa
lui Gavril Barta, meşter popular artizan.
Am mai remarcat recenziile de carte ale
domnului Emil Lungeanu, opiniile cu privire la
revistă ale domnilor Ovidiu Ţuţuianu şi Marian
Dumitru şi „Incursiunea în lumea artelor plastice”,
în care Dinu Moraru îl prezintă pe pictorul Matei
Şerban Sandu.

Concluzie: Revista Gândul Anonimului” nr.
57-58, este la fel de interesantă ca şi cele care au
precedat-o, mă bucur că, în timpul scurt avut la
dispoziţie, am avut ocazia să citesc mai mult de
jumătate din articolele publicate. Le voi citi şi pe
celelalte. Felicit din toată inima colectivul redac-
ţional al căror devotament şi spirit de sacrificiu îl
apreciez nespus de mult.
Artemiu VANCA
Bucureşti, octombrie 2015

 

REVISTA CĂLĂTORIILOR PRIN
SUFLETE ROMÂNEŞTI

Gândul Anonimului a ajuns la numerele 57-58,
74 de pagini plus 4-coperte, 78 de bogate semne
ale identităţii dacoromâneşti:
– Preocupare constantă pentru reflectarea
istoriei comunei Luna, de pe Valea Arieşului (Ion
Mazere Luneanu, Gheorghe Indre, Vasile Iura,
Nicolae Dan, Livia Baciu Ţilea, Susana Ocolişan
Mirică, Teodor Toadere, Gavrilă Barta, Antonia
Cosmina Lucaci, Popa Ana Alexandra ş.a.)
– Niculae Mazere, profesor, a luptat pentru
Marea Unire din 1918, a alcătuit prima hartă
etnografică a Transilvaniei, publicată în 1909 la
Iaşi (Ion Mazere Luneanu)

– „În ultimul sfert de veac, binele a luat-o
foarte serios spre rău…moşia naţională a fost dată
în cea mai mare parte la alţii…toate valorile şi
bogăţiile ţării au luat şi iau în continuare drumul
străinătăţii”. (Gheorghe Văduva)

– Proză realistă, bine articulată faptic şi
stilistic, de Ion Bălăei, Lucian Gruia

– Interviu – strălucitor – cu Călin Căliman,
critic român de teatru şi film- 6.000 de articole etc.
(George Canache)

– „Românii din jurul ţării suferă de împilare,
chiar dacă locuiesc pe propriile lor teritorii”. (Nicu
Vintilă)

– Note de călătorie prin Australia, Indonezia.
„Soarele îmi surâde printre nori” (Victor Tolan)

– Un fragment acid de istorie: Demonul dincălimară şi problematica zi de 23 august, din
studiul „De la Mihai Viteazu la Mihai Viteză” („23
August 1944 – concluzie finală a tuturor erorilor
politice acumulate de la 1919 până la lovitura de
stat dată de un rege” – Panfil Şeicaru (Dan Gâju)

– „Cărţile înţelepţilor nu mai ajung la cei
mulţi”. (studiu politic – Ion Petrescu)

– „Naţionalismul maghiar se manifestă în
două forme: în o preţuire preocupată a tot ce e
maghiar: şi în o dispreţuire oarbă a tot ce e străin şi
nemaghiar”. (Gelu Neamţu, cronică literară la cărţi
de Ion Slavici şi Nicolae Vasiu)

– „Ca urmare a unei hotărâri din 1711 a autorităţilor locale maghiare românii au fost alungaţi
din oraş”. (Recenzie de Ioan Bembea la cartea lui
Răzvan Mihai Neagu, „Studenţi din Turda la
marile universităţi europene, 1377-1918”)

– „Îmi iau la rost auzul, nu vreau s-aud de
mine” (poem-vers, profund creştin, din poema de 6
strofe „În lumea asta nouă”, de Gheorghe Văduva)
– „Prin nopţile-nstelate, pe munţi de alb
cutreier” (ibidem. A umbla în alba lumină
înseamnă a fi trecut de codrii verzi, de zonele
cenuşii ale stâncilor-necazuri, de singurătatea
pajiştilor alpine ale marilor înţelepţi şi a te contopi
cu înstelările şi nourii – alte înălţimi)
– Un poem, de Gheorghe Văduva, „Casa noastră
nu-i acasă…”, poem-lacrimă, poem-capodoperă,
poem de recitat la toate întâlnirile de sfat ale
românilor înstrăinaţi, adică duşi dparte sau forţaţi
să fie străini, săraci în ţară bogată. De reţinut şi
data scrierii, 31 mai 2015.

– „Au cântat păsări scumpe şi rare cerului mut
şi surd” (vers de Victoria Milescu din poema
„Conspiraţii celeste”, unde este şi versul emblemă:
„Diamantele cerceilor nu mai sună la trecerea
îngerului” – parcă reflectând o stare a unei părţi
din literatura de azi, cea lăudată de marii făţarnici
şi stăpâni ai bucatelor literare.)
– „E plin în jur de vechi statui / Zâmbind de
piatră nimănui/ Şi tu-mi trimiţi mereu poeme/
N-am mai citit de ceva vreme”. (Strofă dintr-o
poezie de Eduard Zalle, autor din Giurgiu-TulceaConstanţa… – Mexic, cu nouă cărţi publicate,
începând din 2009, dar scriind din 1977)
– „Ziua asta, ca un fagure plin cu fericire, îţi
cere să ieşi din vizuina ta” (Vers al unui poet
mereu sclipitor, Valentin Rădulescu, de fire
moldovean, de trai bucureştean, de suflet-poet,
căruia i-„a apărut îngerul şi-a spus: – Nu eşti
interesant! În continuare trebuie să suferi.”).
– „Vin tot mai rar pe-acasă, în satul bihorean,
De când nu mai e tata şi nici măicuţa mea…”
(Distih dintr-un poem-elegie de Ilie Ardelan,
n. 1947, inginer, o „Meditaţie la obârşie”)
– „Ţăranul, pe câte un copil îl face Domn, să
evadeze din cea aspră clasă socială. Era un singur
drum, al Cărţii, cu muncă şi nesomn”. (Reflecţii în
stihuri „Puteam să fiu ţăran, de Corneliu Cristescu,
un domn-inginer, membru al Cenaclului LiterarIng, de urmărit în continuare, poetic, fiindcă în
domeniul său hidraulică şi pneumatică – şi încă
altele alăturate – este citit de specialişti, fiind
doctor-inginer)

– „Un ceai preparat din silabe… a unei poete
greu de sesizat în jungla poligrafică de prin părţile

noastre” (caracterizare de laudă, spusă de Emil
Lungeanu asupra miniaturilor lirice, „migălite cu
încetineală de bijutier” de Anca Florentina
Popescu, într-o carte de haikuuri – „Amintiri de
ceară”. Cronicarul citează, printre alte poeme, şi:
„Floare de cactus/ albă şi temătoare/ zâmbind
printre spini”, la care zic că ar fi un poem – artă
poetică, o definiţie a însăşi stării poetului în lume).
– <„Un luminat la minte şi la inimă este şi
părintele prof. dr. Dan Toader, autorul proaspătului volum „Biserica, lumină pentru cei însetaţi”.>
(caracerizare de Emil Lungianu, în cronica-citat
din folclor „Luaţi lumină, de mâine se scumpeşte
iar”- pagina 67)

– Cronicarul – Lucian Gruia – la cartea
„Clepsidra cu silabe”, a constănţean-gălăţeanuluiinginer navalist George Cristu zice că autorul
practică „o poezie auctorială, nemodernă şi sentimental neoromantică”. O fi. Mie mi-a plăcut
citatul „Femeie iubită, a vieţii minune, se leagănă
noaptea pe valuri întruna”.

– Revista se încheie cu păreri ale cititorilor
revistei (Ovidiu Ţuţuianu, Marian Dumitru şi ale
revistei „Observatorul Militar”) şi cu două pagini
ale pictorului, prezentat de Dinu Moraru, Matei
Şerban Sandu. Excelent tabloul „Domnul şi
Doamna” – mesaj, ştiinţă a raporturilor, simetrie,
densitate cromatică

– Concluzie: Bine alcătuită, cu materiale
năpraznice, valoroase literar şi documentar, revista
dovedeşte că strădania făcătorilor ei este în bunul
făgaş al literaturii fără de vârstă şi fără închinăciuni la mode aduse de vântul vremilor asupra
neamului nostru, iar prin citirea ei putem călători
frumos prin alte sensibile şi vigilente suflete
româneşti, ceea ce este reconfortant, dătător de
bucurie şi încredere în zilele ce vin.
Florin Grigoriu

Dispariţii
IN MEMORIAM
TRIBUNUL ŞI MOARTEA

– o abordare fantastică a morţii lui
Corneliu Vadim Tudor –
Moto:

„În România nu există creştinism fără patriotism
Corneliu Vadim Tudor s-a stins fulgerător
după un lanţ de coincidenţe stranii. A fost un mare
patriot român şi un bun creştin. A lăsat în urma lui
o creaţie literară uriaşă şi multe regrete.
Dumnezeu să-l odihnească!
*
* *
În noaptea de duminică (Pomenirea minunii
Sf. Arhanghel Mihail în Colose. Duminica a 14-a
după Rusalii) spre
luni (Înainte-prăznuirea
Naşterii Maicii Domnului), 6 spre 7 răpciune
(numele popular al lunii septembrie) TRIBUNUL
a scris ultima lui poezie cu un titlu care îţi dă fiori
de îngrijorare – „Ultima cafea”.

Din momentul
acela şi până la cumpăna între
duminică (sf. Mc.
Corneliu Sutaşu – ziua onomastică a TRIBUNULUI)
spre
luni (Înălţarea Sfintei Cruci), 13 spre 14 răpciune, TRIBUNUL avea să-şi trăiască ultimele 7 zile*.
Parapsihologii, astrologii, numerologii, cu siguranţă vor încerca să descifreze această înlănţuire
stranie de evenimente care s-au derulat de la
momentul în care TRIBUNUL, cu voia lui
DUMNEZEU, a înfruntat MOARTEA.

TRIBUNUL şi-a simţit implacabilul sfârşit şi
a vrut să-i arate MORŢII că lui nu-i este frică de
EA, dimpotrivă a umilit-o făcând-o captivă în
propria lui casă, punându-i şoricioaică în cafea,
amorţindu-i simţurile şi voinţa de a lovi mortal. În
felul acesta TRIBUNUL şi-a mai amânat sfârşitul
existenţei sale cu încă
7 zile pe acest pământ.
A fost ultima lui luptă, nu cu ocupanţii străini
ajutaţi de trădătorii din interiorul ţării care au
distrus România şi au sărăcit şi umilit acest popor,
ci cu MOARTEA.

Scăpată din captivitate, MOARTEA a realizat
cu amărăciune ceea ce i s-a întâmplat, trecând prin
diferite stări contradictorii: de la umilinţă la admiraţie pentru cel care a înfruntat-o. MOARTEA nu
are moarte, pentru Ea nu există timp, spaţiu, iubire
sau ură. MOARTEA nu se grăbeşte, numai noi
muritorii acestui Pământ ne grăbim să o chemăm
şi tot noi putem să-i întârziem sosirea nefastă în
VIAŢA noastră.

Pentru că noi suntem nişte biete vieţuitoare
cugetătoare şi trecătoare pe acest Pământ, purtă-
toare a propriului nostru timp şi spaţiu. Suntem
fiinţele lui DUMNEZEU care avem în noi
deopotrivă VIAŢA şi MOARTEA.

Pentru veşnicia MORŢII, 7 zile cât a fost captivă în casa TRIBUNULUI nu au însemnat nimic. În
schimb, pentru TRIBUN, steaua lui pe cer a mai stră-
lucit un timp, cu mult folos pentru România, pentru
popor – marea lui familie şi pentru cei dragi lui.
Scăpată din captivitate, MOARTEA l-a lovit
mortal cu coasa cea grea. Sufletul TRIBUNULUI
s-a ridicat la cer în ziua de 14 răpciune, a Înălţării
Sfintei Cruci.
MOARTEA l-a lovit pur şi simplu pe TRIBUN,
doar EL o chemase pe EA să bea împreună o cafea.
MOARTEA nu l-a iubit şi nici nu l-a urât pe
TRIBUN. L-a admirat!

MOARTEA a plecat din casa TRIBUNULUI
târându-şi mantia ciudată, suspinând şi oftând, nu
după bani, aşa cum suspina şi ofta TRIBUNUL
apăsat de griji, care mai mult erau ale altora decât
ale lui. TRIBUNUL a renunţat la averile pământeşti
şi a intrat în rândul creştinilor săraci şi smeriţi.
TRIBUNUL a preferat averea spiritului, pe
care a cultivat-o şi promovat-o până în ultima clipă
a vieţii lui, inclusiv în cele
7 zile, speciale prin
faptul că DUMNEZEU i-a dat forţa şi inspiraţia să
le câştige pentru VIAŢĂ, înfruntând MOARTEA.
MOARTEA ar fi vrut să se întoarcă, dar nu a
făcut-o de ruşine, pentru că pe obraz îi curgea
pentru prima dată în veşnicia ei, o LACRIMĂ!
Bucureşti
Noaptea de luni spre marţi
21 spre 22 (răpciune) septembrie 2015
Gabriel Năstase

Scriitorul Marin Radu Mocanu s-a născut la
23 aprilie 1938 în oraşul Alexandria, judeţul Olt,
unde şi-a petrecut copilăria.
După absolvirea liceului din localitate s-a
înscris la Facultatea de Istorie a Universităţii
Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1962.

Din 1962 a fost cercetător ştiinţific (arhivist)
la Arhivele Naţionale Centrale, iar începând cu
1992 a ocupat funcţia de director al acestei instituţii şi profesor în cadrul Facultăţii de Arhivistică
Bucureşti. După pensionare, Marin Radu Mocanu
se stabileşte în oraşul Bechet din judeţul Dolj
unde, împreună cu soţia sa Ana, bănăţeancă de
origine, îşi cumpără o căsuţă modestă, cât mai
aproape de apele liniştite ale Dunării, îndrăgostit
de natură, cât mai departe de zgomotele capitalei,
lăsând în urmă „gloria şi mândria” pe care le
slujise încă din anii tinereţii.

La Bechet, neputând să stea departe de viaţa
literară, devine membru prolific al cenaclului
„Clepsidre – Comuna Literară Bechet” pe care, ca
un corifeu, l-a slujit toată viaţa sa.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România,
Marin Radu Mocanu a colaborat şi cu revista
„Gândul Anonimului” semnând, printre altele, diferite articole, eseuri, poezie şi proză în revistele:
„România Literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”,
„Ramuri” etc.

„„În anii ’75-’80, nu am putut trece de cenzură cu romanul „Oamenii de nicăieri”, o frescă a
anilor ’55-’60 despre viaţa orăşelului meu
(Alexandria), din cauza caricaturizării unor activităţi de partid, iar când eram aproape să trec (la
Editura Cartea Românească) cu sprijinul marelui
prozator Marin Preda, (teleormănean şi el) acesta a
decedat (în mai ’80), rămânând să-l editez
ulterior””…, povestea MRM. În cele din urmă a
debutat absolut în anul 1978,

Opera:
Cărţi de poezie: Dorul de seară (1992),
Dor de lume, Noaptea regăsirilor (2011)…;
Cărţi de eseu: Arhivele şi cultura (1998),
Arhivele şi statul (2000);
Proză: Tot o apă şi un pământ (roman –
1998), Monştrii somnului (roman – 2000),
Oameni de nicăieri (roman), Născut singur
(roman, 2010);

Volume documentare: Cazarma scriitorilor (1998), Vremuri satanice (2005),
Scriitorii şi putere (2006), Cenzura a murit,
trăiască cenzorii!, De la proletcultism la
naţional-neoproletcultism;
Teatru: Bolnav din dragoste, Şcoala burlacilor, Visul e păcatul meu, Cearta împă-
cării, Petrecerea.

MRM a lăsat pe biroul său din căsuţa din
Bechet două lucrări (romane) pe care timpul nu i-a
mai dat răgaz să le termine: Spovedania (să fi fost
acesta un presentiment, lucrarea referindu-se la
fenomenul religios?!) şi Dragoste timpuri, lucrare
care se referă, aşa după cum ne spune autorul, la
un fenomen tot mai rar.

La data de 11 iunie 2015, MRM, în plenitudinea creatoare (desigur, mai avea multe de spus)
a plecat dintre noi să-şi încurce numele printre
crucile cimitirului din Bechet, lăsându-ne un gust
amar şi dureros.

La revedere, stimabile domn, coleg şi prieten,
un caracter desăvârşit, ascute-ţi pana ta de înger şi
trece-ne şi pe noi în cartea veşniciei pe care o
slujeşti.
Dumnezeu să-l ierte!
Sever Constantin Răduică,
Bechet, Dolj

Lui Marin Radu Mocanu

Zadarnic,
lacrima de rouă
mă plânge-n
nopţile senine;
m-am primenit
cu haină nouă
şi-am luat
regretele cu mine
pe sub covor
de primăveri
în veşnicia
din tăceri.
Am să mă nasc
în clorofile
şi nimeni
nu mă va cunoaşte
când voi veni
cu primăvara
să mângâi
chipurile voastre.

Am fost prin lume
TRECĂTOR,
părere am fost
sau, poate, TIMP!,
ce-a înnoptat
în anotimp
ca frunza codrului
târziu, dusă de vânt
în loc pustiu.
S-a stins feştila-n
lumânare,
doar vântul
plânge pe cărare.
Peste-ntuneric
vreau să strig,
dar nu mai pot;
e-atât de frig!…
Bechet

 

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.