Poezii aparute in nr. 59 – 60 / decembrie 2015

POEME CIVICE
ŞOSELELE, CELE MAI LUNGI CIMITIRE

Deasupra şoselelor, cele mai lungi cimitire din
istorie,
Pluteşte pâcla albă a sufletelor celor
Striviţi de autoturisme, tiruri, camioane,
motociclete.
Iată trupurile sfârtecate văitându-se
Sub roţile maşinilor, lovite de parbize, frânte pe
capote.
Corpurile astrale ale Doinei şi Ion Aldea
Teodorovici
Şi-au astâmpărat dorul de Eminescu;
Grigore Vieru şi-a regăsit România reîntregită;
Laura Stoica nu mai este actriţa grăbită;
Alexandru Coşbuc urcă pe motocicletă
Calea Raiului;
Albert Camus a devenit mai impasibil decât
Intrusul
Său criminal şi absurd;
Sufletele morţilor, la Podgorica, în Muntenegru
Au rămas agăţate patruzeci de zile,
De tufişurile şi buruienile stâncilor prăpastiei,
Până când s-au înălţat la cer –
O mare de bărbaţi, femei, copii
Se revarsă deasupra şoferilor
Tăindu-le beregatele,
Umbrele călăilor şi victimelor devin un nor
compact,
O ceaţă prin care cerul se întunecă;
Noaptea veşnică învăluie
Şoselele, cele mai lungi cimitire din istorie,
În care lumânările sunt farurile maşinilor.
Oase, bare de protecţie contorsionate, lumânări,
sânge.
Şi ţipete, ţipete, veşnice ţipete!


ŢARA FANTOMELOR


Din cei trei răscolitori de tomberoane
care trec zilnic pe la blocul nostru,
de pe strada Apusului din Bucureşti,
unul lipseşte.
– Ce s-a întâmplat cu el?
– S-a spânzurat, i-a fugit nevasta cu altul.
Nu, el nu a murit atunci, m-am gândit,
a murit mult mai devreme, când
a fost nevoit prima dată să răscolească prin
gunoaie.

Din cele trei târfe din parcarea tirurilor, pe
autostradă,
una lipseşte.
– Ce s-a întâmplat cu ea?
– A murit bătută de un client nebun.
Nu a murit atunci, m-am gândit,
a murit mult mai devreme,
când s-a prostituat întâia oară.

Din cei trei muncitori care locuiesc pe scara
blocului meu,
unul a devenit şomer şi după o vreme s-a
aruncat de la etajul patru.
El nu a murit atunci, ci mult mai devreme,
când şi-a pierdut locul de muncă.

Din cei trei ţărani bătrâni, vecinii soacrei mele
din satul Buştenari,
niciunul nu poate să-şi mai lucreze pământul,
unul a plecat în pădure şi s-a aruncat în puţul
unei sonde vechi,
el nu a murit atunci,
a murit mult mai devreme,
când nu-i ajungea pensia să plătească aratul şi
insecticidele.

Dar îmbuibaţii ăştia de patroni, politicieni,
bancheri
îmbogăţiţi peste noapte,
care se bucură de viaţă
şi ne calcă în picioare,
sunt cu adevărat vii?
Inconştientul lor nu e mort în adâncuri?

Oare nu suntem morţi cu toţii?
Am devenit un popor de fantome,
dar ne-a rămas o singură consolare:
vom fi primii la Înviere!

VIS CU PARLAMENTARI


Visam că Parlamentul României era un
arbore cosmic care susţinea ţara,
iar parlamentarii, fructele sale, pe care tot
aşteptam să se coacă.
Au trecut mai multe legislaturi şi nu s-a
întâmplat nimic semnificativ,
dar niciun parlamentar nu a fost schimbat.
– Nu s-au copt încă! – mi-au spus
preşedinţii camerelor deputaţilor şi
senatorilor.
Am început să îmbătrânesc dar situaţia a
rămas aceeşi.
– Cum să văd dacă fructele s-au copt? Să
scutur pomul, nu am destulă forţă.
Ar trebui să-l tamponez cu Loganul meu,
dar e prea slab.
Am început să economisesc bani pentru ami cumpăra o maşină mai puternică.
După câţiva ani m-am lăsat păgubaş. Din
pensie nu voi reuşi niciodată.
Am cumpărat atunci, la licitaţie, de la un
şantier de construcţii,
o basculantă mare, veche, buşită, aflată
totuşi în stare de funţionare.
– Va fi bine! Îmi frecam mâinile cu
încredere.
De ziua mea de naştere, îmbrăcat elegant mam urcat la volan, am făcut două ture largi, cu
basculanta, înconjurând pomul, zâmbindu-mi în
barbă.
– Dragi cititori, citiţi mai departe că nici nu
ştiţi ce pierdeţi!
Aşadar, m-am îndepărtat cât am putut de
arborele parlamentar şi am accelerat în linie
dreaptă. Când am ajuns la 70 km/oră şi eram la
10 m de copac, fiind clar că-l voi izbit, am sărit
din cabină.
Au căzut toate fructele. Erau putrede!

STILISTICĂ

Puternicilor zilei
Sinceritatea alunecă pe invective,
Făţărnicia încalecă buna credinţă,
Puterea urcă treaptă cu treaptă,
Scara spinărilor resemnate,
Antonimele devin omonime.
Din vârful piramidei fatale
Ce uşor îmbrăţişezi lumea resemnată
(La bază se trăieşte o viaţă abreviată).
Zilele trec fericite:
Epopei, ode, cantate
Dar moartea vine fără stilistică.
Lucian Gruia


Gheorghe Indre

TABLOU ROMÂNESC

Se rușinează dragostea de țară
Hulită, hăituită de-ai vremii politruci
Cresc deznădejdile și frigul de afară
Sporesc în cimitire mulțimile de cruci!

Se-nalță, reci trufașe născute din tăceri
Îngrămădiri de vile, cu aer dur sever
Sporesc măriri născute din pofte și averi
Mulțimi de vise de mai bine pier!

Vezi tot mai des figuri de cerșetori pe stradă
Reclame lucitoare mint fără de rușine
Îmbătrânite sate, își pierd a lor plămadă
Școli fără de copii devin încet ruine!

Dar este libertate cuvănt golit de sens
Când, naște jefuire, iluzii, furt minciună
Și-n loc de siguranță un zbucium mai intens,
Și-un dor de-o lume nouă mai dreaptă și mai bună.

București 19 aprilie 2016

A FOST CÂNDVA O ȚARĂ

Pe-aceste locuri sfinte a fost cândva o țară
Cu școli și cu spitale, cu vise și speranțe
Cu liniște și pace și joacă de copii în primăvară
Fără averi furate, minciuni și aroganțe

Au fost cândva orașe cu fabrici și uzine
Cu liceeni voioși cântând în mai pe străzi
Cu vise plăsmuite din dorul de mai bine
Și fără lăcomie ce-aleargă după prăzi!

Au fost câmpii mănoase cu rod bogat al nostru
Podgorii și livezi și vii, și turme și păsări și albine
Neprădate, nejefuite, păzite de-orice monstru
Fără șomaj și spaime și frică de ziua care vine

Au fost cândva pe-aici familii cu copii, stabile
Fără nevoia de-a pribegi prin lumea vastă
Pentru un loc de muncă plini de iluzii volatile
Fără copii abandonați tristă și grea năpastă.
București 19 aprilie 2016


TU
În faptul zilei clare și plină de lumină
Tresar surprins și tulburat profund
De bucuria revederii noastre, e senină
Clipa în care îmi zămbești cu chip rotund!

În pragul serii plin de culori și tainice mistere
Privesc cu încântare în ochii tăi strălucitori și vii
Oglinda lor reflectă o lume de vrajă și himere
Născută din trăirea-mi, plină de mii de reverii.

Și-n zorii dimineții trezit din somn de vise sau
coșmar
Căldura măngâierii-ți mi-alungă orice spaimă
nedorită
O pace fără margini, inundă al minunatei clipe
dar,
Și-n toate ale firii
tu faci să crească viața de-a
pururea sporită!
București 19 aprilie 2016
Gheorghe Indre


Gheorghe Văduva

GÂND DE NOAPTE
Aş vrea să urc din nou, cum o făceam odată,
pe dealul plin gând din care cresc cuvinte,
dar nu s-ajung la cer, ci doar pe-un nor cuminte,
cu slove vechi ce n-or să plouă niciodată.

Nu cred c-am să mai ard, e vremea mult prea rece
şi-un drum anevoios îmi bate surd în tâmple,
iar inima-mi de fum, de paşii săi, se umple
şi vocea-mi din pustiu în alt pustiu se trece.

Nu-i timpul meu, e-un timp bătrân, uns cu de
toate,
secundele-l tocesc, minutele-l sugrumă,
e toamnă rece-n zori şi-n gând, pe tâmple-i brumă
şi tot ce-a fost deschis, la porţi închise, bate.

Pe dealul sur şi gol, nici iarba nu mai creşte,
în cimitir a nins, în viaţă-i doar zăpadă,
izvorul a-ngheţat, copacul stă să cadă
şi-un somn târziu şi trist pe ochiul meu clipeşte.

Nu pot să zbor pe-un zbor de frunze căzătoare,
căci nu mai ştiu de-i zbor, de-i gând sau înc-o vale
din cele multe care-mi ies mereu în cale,
pe-acele drumuri lungi ce ştiu doar să coboare.

Cobor şi eu, n-am să mai urc pe firul viei,
sunt prea de-atunci, din dealul cu fâneţe,
împachetat frumos în trista lui tristeţe,
din macii ce-au murit în verdele câmpiei.

Rămân aici, pe gând, în casa de acasă,
Socrate-i sus, pe raft, dar eu nu sunt Socrate,
ci doar un ulm bătrân, cu frunze scuturate,
la umbra unui zbor, când noaptea-n cer se lasă.
Bucureşti, 30 decembrie 2015

IDENTITATE FLUIDĂ

Adormi pe-un nor de lauri, c-un vraf de-înţelepciune,
Şi crezi că, poate, astăzi, eşti mai presus ca ieri,
Că ai învins o lume sau doar un nicăieri,
Sau că răsari acasă, când soarele-ţi apune.

Ai dreptul la dreptate, la viaţă şi la moarte,
În lumea asta, omul e om în fapt şi-n drept,
De-i umbră sau lumină, de-i prost, sau înţelept,
De e de-aici, de-acasă, de vine de departe.

De-i fiinţă, piatră seacă sau doar o noţiune,
De-i vorbă întregită, fonem sau semantem,
Silabă oarecare, cuvânt, eseu, item,
Un om e om în toate şi-n toate-i o minune…

Căci omu-înseamnă viaţă, iar viaţa e iubire,
Iubirea-i cam de toate, dar toate nu sunt tot,
Privesc mereu departe doar cei ce vor şi pot,
Dar numai cei cu şanse ajung la fericire…

Eşti om atunci când omul din tine totu-îndură,
Când crezi mereu în viaţă, aici, atunci, acum,
Când arzi deplin în toate şi-ţi faci din toate drum,
Când pui în libertate conştiinţă şi măsură.

Dar asta el n-o simte şi, poate, nici n-o ştie,
Cum frunza n-are-n viaţă conştiinţa că nu-i pom,
Un om e om în toate şi-n toate-i doar un om
Prin care omenirea e tot ce-i dat să-şi fie.

Tu eşti ce-ţi eşti şi, poate, când va veni o vreme,
Vei trece-n altă stare, în altfel de normal,
Cum trece azi oceanul în starea lui de val,
Şi vorbele din piatră în arca cu poeme.


Poemele-s ca timpul când soarele apune,
Iar omul e ca omul legat pe veci de-alt om,
Prin modul lui de viaţă, prin gând şi prin genom,
Prin tot ceea ce face, prin tot ceea ce spune.

Trăim în libertate, în peşteri, în angoasă,
Iar tu, monadă tristă, n-ai şanse să-ţi devii
Ce n-ai ştiut vreodată să fii ce-a fost să-ţi fii,
Când lumea ta din lume ţi-era în gând frumoasă,
Când tu erai, de veacuri, stăpân le tine-acasă.
Bucureşti, 17 decembrie 2015

NOAPTEA-I ALBĂ, ZIUA-I NEAGRĂ

Ziua bună vine dintr-o noapte bună,
Noaptea bună e-un apus de zi frumoasă,
Plinu-i gol deplin şi casa nu-i acasă,
Zorii ard pe rug şi greierii se-îngână.

Arca n-are vâsle, fluviul n-are apă,
Ziua-n zori răsare c-un parfum de seară
Noaptea nu-i acasă, doarme pe afară,
Vântul stă pe gânduri şi la gând se-adapă…

Eu mă uit ca omul la o stea precară,
Este sau nu este, habar n-am de stele,
Toate sunt ca ochii ce se văd prin ele
Când adoarme ziua-ntr-un hamac de vară.

Gândul meu preferă nopţile de smoală,
Lui îi place noaptea, ziua îl deprimă,
E prea multă zarvă-n versul fără rimă
Şi prea multe rime într-o strofă goală.

Mă gândesc la toate, gându-mi stă pe gânduri,
Noaptea umple ziua cu lumini bizare,
Soarele se-întreabă de mai e sub soare
Când l-atacă norii zdrenţuiţi de vânturi.

Noaptea-i albă, ziua-i neagră? Ce problemă!
Omul crede doar ce crede, c-aşa-i bine,
El e liber cum e gândul despre sine,
Noaptea-i zi? Şi ziua-i noapte?! Ce dilemă!

Dar, prin toate, toate-s toate, dintre toate,
Noaptea-i albă pentru omul dus pe gânduri,
Ziua-i neagră pentru gândul ros de gânduri,
Când nimic din ce-i posibil nu se poate.
Bucureşti, 26 decembrie 2015

STEAUA ZILEI…

E complicată lumea asta mare
Şi mult prea simplă lumea noastră mică,
E greu să faci ce-i bun din ce se strică
Dar, mai ales, e greu s-ajungi la Soare.

N-ai cum să urci la el, e prea departe,
Şi chiar de-ai să ajungi, el nu-i oricine,
E-un veşnic foc ce arde-n piept la tine
Precum o slovă-n pagina de carte.

Acolo, sus, el pare-o ficţiune,
De-aici, de jos, se vede ca o pată
Ce luminează lumea luminată
Şi nu coboară niciodată-n lume.

Nu poţi să-l vezi, lumina-i te orbeşte,
De-l iscodeşti mai mult de-o clipă;
El nu-i o pană ruptă din aripă,
Ci un ochean de foc ce te priveşte.

E Dumnezeul tău, te luminează,
Aduce ziua bună-n ochi la tine
Şi, totdeauna, dimineaţa, vine
Pe cerul lui cu stelele de pază.

Când el răsare ca un prinţ din mare,
Pe cer se-întâmplă zilnic o minune:
S-aprinde-un foc şi noaptea-n zi apune,
Iar steaua ta se duce la culcare,
Căci steaua zilei se numeşte Soare.
Bucureşti, 22 decembrie 201

DRUMUL

Drumul îmi bate la uşă venind de departe
Aş putea să-i deschid ţinând în mână o carte

Drumul îmi bate la uşă repede, sacadat
Aş putea să-i deschid de mine de-ar fi însetat

Drumul îmi bate la uşă călărind pe un nor
Aş putea să-i deschid de n-aş fi şi eu călător

Drumul bate la uşă nerăbdător din pinteni
Aş putea să-i deschid dar ştiu că nu este nimeni.

ÎMPRUMUT

Iei cu împrumut lumină ca să poţi trece şi azi
Pragul zilei următoare şi la rândul tău să arzi

Iei cu împrumut miresme din grădinile străine
Ca să treci cu anestezic printre oamenii de bine

Iei cu împrumut cuvinte, le alegi dintr-o privire
Iar dobânda e cât viaţa plus poemul de iubire

Iei cu împrumut iubire doar atât cât pentru-o pâine
Împărţind-o cu cei singuri aşteptând un colţ de mâine.

ÎNTREBĂRI

Să fie arşiţă ca el să-mi sufle versuri pe pleoape
Ori ger năprasnic să mă strâng lângă el mai aproape?

Să fie cerul împurpurat de lumini, dimineaţa
Ori înnorat să-mi vadă întâi sufletul apoi faţa?

Să fie viscol răvăşind casele, apele în puhoi
Ori linişte ascultând ce-şi vorbesc inimile din noi?

Să se întâmple totul după sufletul lui şi al meu
Ori să fie după blânda cruzime a lui Dumnezeu?…

TREI ZILE

Flori înfloriţi şi împodobiţi toamna cu zel
Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el

Soare, să nu te cerţi cu luna în vreun fel
Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el

Ploi, nu m-ademeniţi în dansul vostru rebel
Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el

Nici voi poduri nu mă-ngropaţi sub grinzi de oţel
Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el.

PLOUĂ

Ce bine că plouă şi pot să merg prin ploaie afară
Iar lacrimile curgând pe obraz tot ploaie să pară

Ce bine că dau vina pe ploaie când mă împleticesc
Şi pe norul de zahăr candel dacă nu te mai găsesc

Plouă tot plouă cu frunze galbene rupte din stele
Casele se scufundă cu toată iubirea din ele

Tu ai putea oricând să opreşti ploaia necontenită
Curgând peste inima mea între doi stropi răstignită.

ACEEAŞI TOAMNĂ

Aceeaşi toamnă ne apasă, copacii-ngălbenesc la fel
Iar tu priveşti acelaşi soare, aceeaşi lună cu inel

Aceeaşi ploaie cade ritmic, iar stropii ei de lazurit
Au fost şi lacrimile noastre sorbite de un nor grăbit

Acelaşi viscol ne-mpresoară, se-opreşte uneori din mers
Văzând că suntem tot acasă şi scriem tot acelaşi vers.

Aceeaşi oră e la tine, la mine-acelaşi timp cu dinţi
Făcând naveta cu mesaje între poeţi făr’ de arginţi.

UN CRIN ŞI UN TRANDAFIR

Se uită pe fereastra mea un crin şi-un trandafir
N-au fost aduşi de tine, nu, şi nici de-un musafir

Se uită pe fereastra mea uimiţi şi curioşi
Unde sunt cei ce te-au iubit, nebunii tăi frumoşi?

Şi dintre toţi cel ce o vară ţi-a fost şi prinţ şi zeu
Crezând că soarta îţi zâmbeşte deşi târziu şi greu

Un crin şi-un trandafir se uită prin geamul ferecat
E semn că Dumnezeu şi moartea încă nu m-au uitat.

Dan GÎJU

EUROSCEPTICELE

I
Cred că tu habar nu ai cine suntem, cucoană,
Vampă de bani gata, îngâmfato, paparudo ce eşti!
Încă strâmbi din nas, crezând că venim să îţi cerem
pomană
Şi deja, pe parbriz, ai scris
Nicht!, cu un deşti.

Deşi nu de asta venim, cu atât mai mult nu venim
să-ţi furăm
rochiţa de bal sau saboţii;
Ce să facem noi cu lenjeria matale din sclipici şi
carton
Când, de fapt, mai degrabă, ne ghiorăie maţele şi,
în plus,

ştim cu toţii
Că, mai nou, ţi-ai pus şi-n gingii silicon?
Nu, cucoană!
Noi venim hotărâţi să ne luăm înapoi
Dacii noştri de pe Columna Traiană,
plini de lanţuri,
sângerânzi şi prea goi.

II
Uneori, mi se pare că eşti o biată domnişoară bătrână,
Uitată de tutorele tău prea senil într-un banal pension;
Europo!
Pentru nimic în lume nu mi-aş da pe tine băciţa
care încheagă lapte la stână,
Cu atât mai mult ţărăncuţa, care-şi plânge ograda
transformată-n
balcon…
Şi totuşi, mi-e viaţa legată de tine cu frânghii de
timp ancestral;
Eram prea sărac şi copil când mi-ai pus butucii la
glezne
Şi, rânjind precum moartea cocoţată aiurea pe cal,
M-ai zvârlit peste bord în oceanul umplut cu uitări
şi cu bezne.
Şi pentru ce, Europo? Pentru ce toate aceste
vicleşuguri spurcate
Când în cărţi scrie clar că de mâna mea vei pieri,
împuşcată în cap,
pe la spate?

III
În ultima vreme, ai stat cu ochii pe mine mai rău
ca o mamă vitregă:
„Scoate degetul din nas, dobitocule! Stai jos! Ba,
nu, ridică-te!

Şi ai grijă ce spui!”
Ochii tăi, palma ta, gura ta, azi, încă îmi spintecă
Visul imberb de copil. Şi mă simt ca o piele de
bivol agăţată în cui.

Între timp, codrul meu s-a umplut de cozi de topor
Care put a confort, a Occident, a praf alb, de… omăt;
Ah, Europă meschină! Tu n-ai făcut decât să dai
cep la ulcior
Ca eu să pun botul şi să sug, să mă-mbăt…
Intolerantă, mârşavă, maşteră îmbătrânită în rele
şi-n intrigă,
Ce sâni otrăviţi – dar dulci şi superbi – ai tu,
Europo,
mama mea vitregă!

IV
Europa e o târfă-mbuibată,
Cu fustele-n cap, dar cu centură de castitate;
Nu credeam, nu credeam niciodată
Că pentru a o viola un pic îmi trebuie, musai, o
borsetă
cu acte.

Europa e o japiţă, da, una din alea perverse;
E un capăt de drum, un hârdău plin cu lături
parfumate
În care Estul barbar continuă, încă, să-şi verse
Frustrările şi visările, surplusul de sânge rebel şi
speranţele reci, cariate.
Şi cu toate acestea Europa e o târfă deşteaptă,
Cu cheiţa de gât şi chemarea-n priviri, care abia
ne aşteaptă.


V
Eu voi veni cu sfinţii mei ortodocşi şi cu cocoşul
de pe casă,
Tu aşteaptă-mă cu fecioarele tale urâte şi
priveşte-mă ca pe un paria,
Metresă meschină şi antipatică, suspicioasă
Şi corigentă la mai multe materii, una din ele fiind
Patria.

Deci, voi veni oricum, draga mea, că aşa scrie în
stele –
Soarta mea e legată de soarta ta cu sârmă
ghimpată;
Poate că vin ca să văd ce mai faci, printre altele,
Dar ce n-aş da, ah, ce n-aş da să nu te găsesc
expirată!
Oricum, vin la tine cu desaga plină de opinci din
piele de porc,
Nu de alta, dar să nu rămân prea desculţ când va
fi… să mă-ntorc.

VI
Ai grijă, Europo, venim!
Pe jos, pe cai neînşeuaţi, cu târlia,
Prin secoli şi ani, zile şi nopţi bejenim;
Nu mai avem nimic de pierdut. România

E o vacă de muls, doar atât,
Dar noi demult nu mai avem parte de ugerul ei.
Deci, cu flăcări în ochi, cu foamea în gât
Ne târâm, călărim, pedalăm – telelei;
Ne târâm, da, ne târâm, înviem şi murim,
Dar ai grijă, fă, că venim!

 

Eduard ZALLE

07 Martie 2015
EU MAI TRĂIAM

Eu mai trăiam alături de icoane
Şi lângă târfe, hoţi fără destin,
Când tu, nemiluită în vagoane,
Le împărţeai beţivilor butelci cu vin.

Şi mai trăiam alături de bătrâne
Ce îmi zâmbeau nefericit şi larg,
Dulcegării pe buze să-mi îngâne
Sperând că-n patul lor am să mă bag.

Da, mai trăiam o viaţă şi-ncă una,
Duplicitar precum un preşedinte;
Dar mă iubeai şi-am priceput acuma,
Că cine te adoră, te şi minte…

De sus, de pe un munte mă veghea
Un sihăstrit cu mintea rătăcită.
Lehămetită, viaţa mea curgea
Printre sublime crize de gastrită.

Trăiesc acum departe de icoane
Şi fără cei din marginea cetăţii.
O, da! Am înţeles că în vagoane
Ai construit un Paradis pustietăţii!

17 Februarie 2015
INSALUBRĂ

Vino cu mine într-o zi oarecare,
C-un ultim efort, să-mi citeşti din ziare,
Ştiri, erezii şi cancanuri frivole,
Apoi istoviţi, s-adormim în rigole.

Şi vom dormi-n locuinţe lacustre,
Şi gunoierii vor veni să ne mustre
C-am îndrăznit s-aţipim în haznale
Tocmai acum, într-o zi ca oricare!

Vino cu mine la un capăt de lume,
Nu vom purta nici haine, nici nume,
Doar ne vom pierde într-o ţară uitată.
Hai, mai citeşte-mi din ziare o dată!

Eşti mult prea frumoasă să nu te iubesc!
Mai lasă-mi, te rog, un răgaz să citesc
Eu însumi o bârfă de ultimă oră
Şi-apoi, vom dormi din nou în rigolă.

Ne vom trezi-n dimineaţa ce vine
Şi-ţi voi citi eu poeme sublime,
Să mai uităm de nelinişti, gunoaie.
Ştii, soarele-apare mereu după ploaie…

Vino cu mine la un ţărm viu de mare,
Acum, chiar acum, într-o zi oarecare!
C-o ultimă caznă, distruge ziarul
Şi-ascultă cum cântă-n tufişuri canarul…

CÂND VORBEŞTI CU DUMNEZEU

Rupe-mi ochii din albastru
C-am visat un vis măiastru,
Vis din care urcă drept
O durere până-n piept.

Smulge-mi ochii dintr-un munte,
De pe tâmplele cărunte
Şi de care, agăţat,
M-am căznit să fi zburat.

Taie-mi ochii dintr-o mare
Şi din valurile tale
C-am visat barcazul mort
Acostat la tine-n port.

Scoate-mi ochii cum îţi spun,
Să mă simt din nou nebun.
Poartă-i tu în locul meu
Când vorbeşti cu Dumnezeu.

15 Februarie 2015
TRENURILE LUNGI

Vin trenurile lungi o vară-ntreagă
La mine în oraş şi merg departe,
În nările-mi cu unduiri de pluş,
Fierul încins al roţilor răzbate.

Pictează un tablou cu toate astea,
Aminte să-ţi aduci fiind bătrână…
Vei şterge tremurândă barba mea
Cu un prosop ce-ţi lunecă din mână.

Luceferii de noapte s-au aprins
Dând foc oraşului curat şi mic.
Vin trenurile lungi dintr-altă vară
Şi eu adorm şi nu mai văd nimic.

Te-am păcălit că îţi voi scrie versuri,
Nu ştiu a mâzgăli nici trei cuvinte.
Pictează tu o pânză cum ţi-am zis
Şi pe arginţi ce zornăie, o vinde!

Vin trenurile lungi o vară-ntreagă
La mine în oraş şi merg departe,
În nările-mi cu amorţiri de pluş,
Fierul încins al roţilor răzbate.

SUFLETE PICTATE

Hai, ridică-te şi umblă!
Mi-a strigat Omul cel bun.
Suntem suflete pictate
Într-un ochi de căpcăun!

L-am privit şiret şi dulce,
Cu naivitate pură
Şi pe loc, ca-ntr-o minune,
Mi-a crescut o stea în gură.

Lasă-mi mie, visul tău!
L-am rugat pe Omul bun.
Mi-a zâmbit ca nimeni altul
Şi-a zburat – un nor de fum.

Hai, ridică-te şi zboară!
Mi-a strigat din cerul lung,
Eu m-am înălţat pe vârfuri
Încercând la El s-ajung.

Într-o dimineaţă surdă,
Ca un cântec de fanfară,
M-am trezit posac şi mut
Într-un vis de primăvară.

Sau o iarnă grea şi rece?
Nu mai ştiu, e mult de-atunci.
Îl aştept pe Omul bun
Tânguindu-mă pe brânci.

Hai, ridică-te şi umblă!
Îmi spuneam cu îndârjire.
Suntem suflete pictate
Într-un ochi de neiubire…
20 Noiembrie 2013

TRENURILE LUNGI

Vin trenurile lungi o vară-ntreagă
La mine în oraş şi merg departe,
În nările-mi cu unduiri de pluş,
Fierul încins al roţilor răzbate.

Pictează un tablou cu toate astea,
Aminte să-ţi aduci fiind bătrână…
Vei şterge tremurândă barba mea
Cu un prosop ce-ţi lunecă din mână.

Luceferii de noapte s-au aprins
Dând foc oraşului curat şi mic.
Vin trenurile lungi dintr-altă vară
Şi eu adorm şi nu mai văd nimic.

Te-am păcălit că îţi voi scrie versuri,
Nu ştiu a mâzgăli nici trei cuvinte.
Pictează tu o pânză cum ţi-am zis
Şi pe arginţi ce zornăie, o vinde!

Vin trenurile lungi o vară-ntreagă
La mine în oraş şi merg departe,
În nările-mi cu amorţiri de pluş,
Fierul încins al roţilor răzbate.

VIS ŞI AMĂGIRE
după Voltaire

Visam că sunt un Făt-Frumos,
Tu – fata care mă iubea duios…
Când m-am trezit în zori posomorât,
Oglinda mi-aminti că sunt urât.
Vei înţelege, disperarea care-mi este?!
Pierdusem mai nimic… doar o poveste.

Sever Constantin RĂDUICĂ
SCRISOARE MAMEI

Aici e totul bine şi vremea e frumoasă,
Doar câte-un dor de voi m-apucă, bată-l vina!
Tu să mă ierţi, măicuţă, că am plecat de-acasă
La poarta din adâncuri, să logodesc cu mina.

Să nu te mire, mamă: Mireasa mea din ere
Pe-un alt tărâm mă poartă la braţ cu veşnicia.
Încremenită-n steiuri mă-mbată de putere
O lume dispărută, eu doar îi port solia.

Milenii în adâncuri încremenesc, celeste,
Ascunsele comori în miezul lui – Pământul.
Şi să mă vezi, măicuţă, ca-n basmul din poveste
Prin marea de-ntuneric smulg nopţilor veşmântul.

La poarta din adâncuri, tari buzdugane bat.
Eu mi-amintesc povestea de când torceai fuiorul,
Tu, mândră fii de mine şi fie-ntregul sat
Şi, buna mea măicuţă, învaţă-te cu dorul.

DUMINICA – MINA

Dintr-o lume efemeră,
Cu ochi goi, fără culoare,
Vlăguiţi se duc minerii,
Arşi de dorul unui soare.

Lângă scut cu buzduganul,
Azi combina nu mai mişcă.
Timpul şi-a oprit bătaia
Şi din toate noaptea pişcă.

Fără glas de dinamită
Somnul ielelor, vârtos,
Doarme-n stânca-ncremenită,
Agitat şi arţăgos.

Transportoare colbuite
Şerpuiesc pe plan în jos,
Buncărele vămuite
Parcă s-au întors pe dos,

Abataju-ncremeneşte,
Erele se pierd în strat,
Povărât, un stâlp plesneşte
De pustiu însingurat,

Galeria-ntunecată
Îşi îndreaptă armătura,
Iar pe-al nopţilor generic
Şobolani se dau de-a dura.

Într-o lume efemeră,
Fără timp, fără culoare,
Se întorc din nou minerii
Arşi de dorul unui soare.

MINERUL

Eu nu sunt mit şi nici legendă,
Nu sunt Atlas, nici Prometeu,
Ci sunt adânc izvor-lumină,
Sunt veghea focului, mereu.

Sunt stea, ce vin din neolitic,
Când timpul erel-şi împarte,
Scriind cu slove, mioritic,
Pietrificata stâncii carte.

Lumină sunt şi torţă vie,
Poem cu litere de aur,
Cu rădăcina înfiptă-n glie,
Miner, ţăran şi meşter faur.

Pentru cei dragi voi fi mereu
Iubirea ce se naşte din sudoare.
Fără să fur, ca Prometeu
Le dăruiesc un bulgăre de soare.

Prin palma mea luceferi curg
Cu dor de macii din câmpie,
Iar timpul, un etern demiurg
Renaşte-n zvon de ciocârlie.

Eu nu sunt mit şi nici legendă,
Chiar de-s mai sus ca orice zeu
Prin încleştare cu granitul
mi-am făurit Olimpul meu.

Urcând mereu către adânc
Mă simt stăpân pe tainici ere
Şi nu-s Atlas, nici Prometeu,
Sunt bărbăţie şi putere.

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.