Selectați pagina

O COMPLETARE ESENŢIALĂ LA TESTAMENTUL LUI AVRAM IANCU

Este binecunoscut conţinutul testamentului lui
Avram Iancu: „Ultimul dor al vieţii mele” este
„să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care,
după putinţă am şi lucrat până acuma…”.
Cine cunoaşte cât de cât viaţa şi activitatea lui
Avram Iancu îşi dă seama că aşa a şi fost. Însă
ceea ce Avram Iancu nu-şi putea permite să spună
sau să scrie era să completeze
sensul pe care-l
dădea el cuvântului „fericire” din testament.
În calitatea mea de bătrân cercetător al
Revoluţiei românilor de la 1848-49 şi vechi
membru al Societăţii cultural-patriotice „Avram
Iancu”, mă simt dator să o fac eu acum, mai ales
că în ultimii ani am ajuns să văd, cu dezamăgire,
cum după o campanie intensă de spălare a creierelor şi un atac furibund la adresa
simbolurilor
noastre naţionale, ataşamentul multor români, mai
ales tineri, a început să se clatine.

Românilor, deştepta-ţi-vă! Nu vă lăsaţi înşelaţi
de nişte istorici vânduţi şi nişte politruci plătiţi cu
bani grei de neprietenii naţiunii române pentru a-i
săpa temeliile.

Sensul pe care-l dădea Iancu „fericirii naţiunii”
era şi acela al unităţii sale!
Un popor unit e de nebiruit. Un popor unit
este cu adevărat fericit. O naţiune care-şi cunoaşte
trecutul va avea şi viitor.

Ne apropiem cu paşi repezi de Centenarul
Unirii
şi de aceea se accelerează loviturile „cozilor
de topor”. Tot ce poate servi la
destructurarea
României este folosit: de la interzicerea, de curând,
a imnului, la competiţii sportive interne şi până la
refuzul unor autorităţi de a folosi drapelele sau
eşarfele naţionale, totul, dar absolut totul exprimă
dispreţul şi desconsiderarea românilor, parafat
oarecum de arborarea în acelaşi timp şi a
steagurilor negre, de doliu. Arderea imaginii lui
Avram Iancu este o altă faţă hâdă a campaniilor
antiromâneşti.

Oare cum ar reacţiona regizorii campaniilor
antiromâneşti când am descrie şi am publica date
concrete despre duplicitatea lui Kossuth care a
ordonat atacarea românilor în timpul tratativelor
de pace. Despre vina lui Kossuth de a fi autorul
moral al celor 40.000 de români exterminaţi şi
cum ar privi profilul de terorist al aceluiaşi
Kossuth, dovedit de curând, de când s-a găsit
ordinul lui către generalul Bem în care-i cere să
transforme Sibiul într-un morman de ruine şi să-i
omoare pe saşii necredincioşi de acolo?
La aceste trei puncte nu e greu de răspuns.
Important este că
Unirea românilor şi lupta
cu arma în mână pentru această unitate a fost
ordonată într-o proclamaţie a lui Avram Iancu
despre care se oferă informaţii amănunţite în
Manuscrisul românesc 1059 de la Biblioteca
Academiei Române.

Acest manuscris conţine un aspect cu totul
NECUNOSCUT al războiului civil din
Transilvania. Este dovada peremptorie a afirmaţiei
că „lupta pentru Dacoromânia” ajunsese până
adânc în mijlocul mulţimilor sau, altfel spus, dovedim pentru prima dată în istoriografia românească
(dispunând de documente autentice) că, în
Transilvania s-a luptat cu arma în mână pentru
realizarea Dacoromâniei încă la 1848 şi până la
1918 idealul a tot lucrat.
Să vedem acum în ce constau aceste dovezi.
Ele se desprind dintr-o serie de interogatorii
luate unor ostaşi români ai lui Avram Iancu, căzuţi
prizonieri spre sfârşitul toamnei anului 1848.
Aceştia au fost capturaţi în timpul desfăşurării
unei campanii de pedeapsă din comitatul Arad şi
Zarand condusă de maiorul Gál (Gaál) şi comisarul Vörös Antal care au acţionat cu o brutalitate
ieşită din comun, mai ales între 31 octombrie – 3
noiembrie.

Interogatoriile înregistrate de manuscrisul de
la B.A.R., nr. 1059 le-am publicat împreună cu
colegul Ioan Chindriş
*.

Iată ce spun pe scurt atât de grăitoarele documente.
1. În interogatoriul luat lui Ion Oprea din Ştei
acesta recunoaşte că toate câte le-a săvârşit au fost
din „fidelitate către împăratul şi pentru regatul
românesc dedus din proclamaţia lui Avram Iancu”.
„Vina” aceasta a înfiinţării Dacoromâniei se pare
că era cea mai îngrozitoare; ea ducea invariabil la
ştreang, cum l-a dus şi pe Ion Oprea, care, atestă
procesul verbal, a „îndrăznit” să „promoveze răscoala consătenilor săi, să viseze în ţara Ungurească
despre înfiinţarea unui regat român”.
** Odată cu el
sunt condamnaţi la moarte prin ştreang şi Ioan
Toma fost preot în Poenar şi Pavel Feier, preot
ortodox care, şi ei, au oferit o mână de ajutor
pentru înfiinţarea „unei puteri străine”, adică un
regat dacoromân.

2. Tribunul Ioan Nobili (fost Nemeş) din
Armeni, capturat şi el, va fi condamnat la moarte
de către tribunalul statarial şi pentru faptul că voia
să încerce «totul pentru restabilirea „imperiului
dacoromân”» instaurând administraţia românească
în baza proclamaţiei lui Iancu şi Buteanu.
***

3. Adam Goleş din Brad era considerat şi el
un „agitator” de frunte. Proces-verbalul cu interogatoriul său este şi el un document de primă mână.
Recunoaşte fără nic o ezitare că: „El a împărţit
proclamaţiile românilor şi a stăruit pe lângă popor
să se răscoale împotriva ungurilor. Acuzatul recunoaşte „vina”, că a îndemnat poporul la răscoală,
dar aceasta a făcut-o numai şi numai pentru că
după ideea răspândită la ei, era proiectat să se
înfiinţeze pentru români un regat românesc
deosebit”.

4. Nicolae Petrovici, tot din Brad, cu un curaj
cu totul deosebit, recunoaşte întru totul, fără nicio
rezervă toate acuzaţiile care i-au fost aduse,
mărturisind în faţa tribunalului de sânge că el şi
consătenii săi români, săturându-se de stăpânirea
ungurească, consideră ca este „glorios” a întemeia
un regat român, restituind ideea „imperiului
romano-dac”. Mărturia curajoasă l-a dus şi pe
Nicolae Petrovici tot la ştreang.

5. În fine, preoţii ortodocşi Grozav Sinisie din
Aciuţa şi Farkas Pavel din Pleşcuţa, recunosc şi ei
că „aveau convingerea că planul instaurării dominaţiei poporului valah în spiritul proclamaţiei lui
Avram Iancu este dreaptă”.
Deşi toţi cei enumeraţi până acuma şi-au dat
viaţa şi pentru restaurarea imperiului Dacoromân,
cercetătorii n-au reuşit încă să depisteze, să
descopere acea „misterioasă” şi „electrizantă”
proclamaţie a lui Avram Iancu.
Pentru aceasta avem două explicaţii:

1. Documentul fiind compromiţător, românii
s-au străduit să-l distrugă.

2. Proclamaţia lui Avram Iancu împreună cu
documentele privind tratativele cu Kossuth au fost
adunate cu siguranţă într-un dosar secret prezentat
împăratului de către directorul Arhivelor imperiale, aşa cum, pe drept cuvânt, presupune istoricul
Silviu Dragomir, deoarece dosarul respectiv a
produs efecte în curgerea timpului: vezi reducerea
gradului decoraţiilor primite de români şi mai ales
persecutarea lui Avram Iancu de după încheierea
revoluţiei.

Pe baza informaţiilor şi documentelor menţionate în succintul nostru demers, sperăm că am
putut demonstra cum că, în tot timpul revoluţiei,
Avram Iancu s-a pătruns, s-a identificat şi a luptat
cu tenacitate, credinţă şi devotament pentru idealul
realizării Dacoromâniei.

Punând acest fapt într-o lumină nouă mai
limpede şi mai documentată decât până acum,
putem afirma că i-am conferit lui Avram Iancu o
nouă dimensiune, alături de aceea a geniului său
militar, explicând şi mai convingător strălucirea
aureolei sale mesianice care a devenit în timp din
ce în ce mai splendidă, aşezându-i-se astfel bazele
cultului său încă în timpul vieţii când şi-a cucerit
acel măreţ şi poetic nume de „Crai al Munţilor”.
Şi apoi să nu uităm că acest romantic „Crai al
Munţilor” a stat în fruntea revoluţiei unui popor
care era descris de aristocratul Nagy Ferencz, în
întregimea lui, drept un „popor foarte, foarte
ciudat căruia abia i-au crescut fulgii şi ar vrea să se
înalţe pe aripi de vultur”.

Deci, românilor! Nu renunţaţi la Unitatea
naţională
, pe care şi Avram Iancu a considerat-o şi
în testamentul său, ca făcând parte din
fericirea
naţiunii noastre.

O valoare fundamentală.
Mulţi români şi-au sacrificat viaţa pentru ea şi
ar fi păcat ca javrele şi cozile de topor să ne-o
răpească.
Societatea noastră luptă cu modestele ei posibilităţi pentru a împiedica noi tentative de dezintegrare şi dictat.
Gelu Neamţu

Gândul Anonimului

Arhivă