INSULA FANTEZIEI

Undeva între ţărmul bătrânului continent şi
cel al Americii, undeva în mijlocul Atlanticului se
găseşte o insulă pe care aş numi-o simplu: Insula
Fanteziei. Când Bianca m-a rugat să mergem să
vizităm un loc special, destinaţia despre care
vorbea fiind Islanda, eu m-am mirat. Dar neputând
rezista fetiţei mele de 23 de ani, am ajuns pe acest
teren dur, unde focul se amestecă cu gheaţa, cu un
relief ciudat şi splendid în acelaşi timp. Oi pe
păşuni idilice, căluţi islandezi (o rasă deosebită, un
fel de miniatură) ce zburdă în libertate şi cascade
numeroase cu curcubeie în toată splendoarea;
aceste imagini te însoţesc la fiecare pas.

Sincer să fiu, nu m-am aşteptat la aceste
frumuseţi naturale care ne-au copleşit de-a binelea
din primul moment. Am avut senzaţia că am ajuns
pe un platou magic de filmare a unui episod din
Game of Thrones. De fapt am aflat că aici au fost
filmate multe scene.

Iceland Air a aterizat pe micul aeroport
Keflavik din Islanda după un zbor de trei ore de la
Londra. Cam aceeaşi distanţă este şi de la New
York. La hotelul Hilton Nordica din Reykjavik mam întâlnit cu restul familiei care venise din
California. Cele cinci zile de sejur nu ne-au fost
de ajuns. Puteam uşor să mai stăm încă o săptă-
mână ca să vizităm mai mult. Istoria ţării este una
mai recentă, scurtă, dar foarte captivantă. Primii
locuitori au fost vikingii, aceşti hoinari ai nordului
în căutare de locuri noi, care au stabilit aici prima
republică democratică din lume, cu primul parlament în Pingvellir, ce se află la o oră de actuala
capitală, în 930 AD. În secolul 13, islandezii trec
sub controlul Norvegiei, iar apoi al Danemarcei.
Islanda a devenit independentă, minune mare, fără
violenţă, în 1944, profitând de faptul că Danemarca
fusese ocupată de nemţi.

Cei de la Hotel ne-au dat bilete de autobuze
gratuite, dar ca să vezi insula trebuie să închiriezi
o maşină. Aşa se face că a doua zi am luat-o pe
Golden Circle, traseul renumit ce ne duce spre
Parcul National Pingvellir. Aici formaţiunile de
rocă par să fi răsărit brusc din adâncurile pământului.

Nu degeaba Jules Verne a ales Islanda ca locul
de pornire în
Călătoria spre centrul pământului.
Cele două plăci tectonice, a Europei şi a Americii
de Nord se întâlnesc aici, dar în acelaşi timp se
îndepărtează una de alta cu 5 mm pe an.

Activitatea vulcanică produce nu numai gaizerii, care
sunt ceva extraordinar de urmărit, dar şi cenuşa
vulcanică care acoperă unii gheţari şi uneori
cauzează probleme traficului aerian, aşa cum s-a
întâmplat în 2010. De pe platoul de observaţie se
poate vedea demarcaţia în crusta pământului.

Mergem mai departe pe lângă lacul
Pingvallavatn şi ajungem în locul numit Geysir din
valea Haukadalur, la poalele dealului Laugarfjall.
După cum arată numele (mi se încurcă limba când
încerc să le pronunţ), aici se găsesc gaizerii
celebrii: Strokkur şi Marele Geysir. Numai primul
este activ şi izbucneşte la fiecare 8 sau 10 minute
cu un jet de până la 20 m. Celălalt este somnolent
şi erupţia depinde de cutremure sau de activităţile
vulcanice din zonă. Jetul lui a ajuns la 122 m după
cutremurul din anul 2000. De ziua naţională a
Islandei, geologii guvernului forţează erupţia, care
poate atinge 50-70 m. Temperatura este de 250
grade Celsius în interior şi 100 la suprafaţă. După
fotografiile de rigoare şi clipul video cu o erupţie
mergem mai departe, la ultimul punct de pe cercul
de aur: cascada Gullfoss (foss înseamnă cascadă în
limba islandeză – deci cu totul altceva decât în
ungureşte). Râul Hvita se grăbeşte spre sudul
insulei şi se prăbuşeşte de la 32 m înălţime în doua
etape. Căderea apei este spectaculoasa şi zgomotul
produs de debitul de 140 m cubi/secundă este
impresionant. După o zi plină, servim o cină
islandeză în restaurantul Old Iceland: supă de miel
şi friptură de cod (peştele favorit). Nu am îndrăznit
să servesc cea de balenă, ca să nu o supăr pe
Bianca. Islanda, alături de Japonia, mai vânează
balenele în ciuda protestelor lumii şi spre consternarea tinerilor.

Ghidul ne-a explicat că speră că în
viitor islandezii se vor abţine de la acest deliciu,
eliminând în felul acesta practica plină de cruzime.
În schimb ei vor continua să savureze friptura de
cal şi cea de Puffins (nişte păsări ce seamănă cu
pinguinii şi care sunt adorabile).
A doua zi am condus pe şoseaua numărul 1
spre vest către Parcul Naţional Snafellsjokull, după
numele gheţarului. După ce am trecut printr-un
tunel sub ocean, lung de 6 km, de pe şoseaua
principală, ne-am abătut spre Budir, un sătuleţ
greu de găsit pe hartă, dar care este renumit după
restaurantul cu specialităţi islandeze dar şi după
cea mai veche biserică din lemn din ţară. Micuţa
biserică luterană a fost construită în 1703.

Iubesc aventurile şi mai ales când pe drumurile naţionale nu dau de prea multe maşini. Cu cei
370 de mii de locuitori, turiştii sunt de trei ori mai
numeroşi decât localnicii. Dar grăbiţi-vă dacă aveţi
planuri să vizitaţi acest mic paradis geografic
pentru că o dată ce chinezii descoperă locul, s-a
terminat cu turismul plăcut şi relaxant!
A treia zi luăm micul dejun la etajul 8 al
hotelului, de unde avem o vedere superbă a
golfului şi a vulcanilor de la orizont. Andrew şi cu
mine gustăm un păhărel de ulei de peşte făcut din
ficat de cod. Sănătate curate, plină de vitamina E şi
Omega. Cu atâta energie în noi, facem turul
oraşului începând cu cel mai vizibil obiectiv:

Hallgrimskirkja, biserica luterană (religia naţională).
Turnul este înalt de 73 m şi are arhitectura
inspirată de coloanele de bazalt care se formează
după o erupţie vulcanică. Interiorul, ca şi în celelalte biserici, este foarte simplu ca decor, dar totuşi
este măreţ şi luminos. Orga cu cele peste 5000 de
tuburi scoate însă nişte sunete ce te ridică direct
spre ceruri. Construcţia a durat 40 de ani. Luam
ascensorul şi urcăm în turn. De aici panorama
oraşului se desfăşoară în toată splendoarea ei.

Apoi o luăm pe străzile vechi cu case învelite
în foi de aluminiu şi vopsite în culorile curcubeului.

Peste tot găsim multe cafenele, restaurante şi
magazine cu produse locale. Alina şi Bianca trebuie
să bea un lapte în cafeneau Reykjavik Roasters, un
fel de Starbucks local devenit faimos pe internet.
Iar Andrew a insistat să mănânce un hot dog servit
lângă vechiul port. Îmi spune că Bill Clinton în
2011 a mâncat unul aici şi a spus că este cel mai
bun din lume. Asta-i culmea, să-l crezi pe Bill
Clinton după istoria sa cu Monica Lowinski.
Aceeaşi doamnă care l-a servit pe preşedintele
American ne serveşte şi pe noi. Cei 30 $ plătiţi
pentru patru persoane reprezintă cel mai ieftin
prânz din sejurul nostru. Nu departe de aici, tot în
port, se găseşte şi HARPA, sala de concerte construită în formă geometrică din blocuri de sticlă
colorată.

A patra zi conducem spre sud, către Vik. Ne
oprim la cascada Skogafoss, unde dintr-o dată
curcubeul se arată în toată măreţia lui scoţând în
evidenţă şi mai bine culorile din peisajul ce ne
înconjoară.

După câţiva kilometrii de la cascadă, tot spre
sud, de pe şoseaua numărul 1, ce înconjoară toată
insula, o facem la stânga pe un drum mai mic,
către Solheimjokull, un alt gheţar. De data asta
Andrew şi cu mine mergem şi ne urcăm pe gheţar
cu toată disperarea arătată pe faţa lui Alina care ne
arata semnul de pericol „Stay off the GlacierDanger” de care trecusem deja. Ce spectacol, să
vezi albastrul gheţarului ce se reflecta în razele de
soare fiind acoperit pe unele locuri de cenuşa
neagră vulcanică. Auzim sub noi zgomotul făcut
de crăpăturile gheţii care se topeşte încet şi care se
mişcă foarte uşor către vale şi ne gândim că totuşi
ar fi bine să respectăm semnele ce marchează
pericolul.

Suntem mustraţi amândoi de privirile de foc
ale Alinei.
Ajungem după o jumate de oră la punctul
terminus: Vik, unde pe celebra plajă neagră
admirăm coloanele de bazalt care par a fi sculptate
perfect în roca scăldată de valurile albe ale
Oceanului ce se sparg cu furie de ele.

Nu am apucat să vedem însă: The Blue
Lagoon, păsările Puffins, dar singura adevărată
dezamăgire fiind că nu am putut vedea bine acel
fenomen ciudat dar atât de spectaculos: Aurora
Borealis.
Cel puţin avem motive puternice să ne
întoarcem. Până atunci vă invit la mica hoinăreală
prin Insula Fanteziei – Islanda.
Victor Tolan

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.