AVUT-A DACIA O STEMĂ?

Întrebarea nu este retorică ci reprezintă o
necesitate ce se impune a fi rezolvată pe baze
ştiinţifice, pe documente certe pentru că aşa cum
s-a întâmplat de cele mai multe ori, întâi şi-au pus
alţi autori sau călători din afara spaţiului dac
întrebări despre originea şi continuitatea noastră pe
locul în care vieţuim şi de abia ulterior am început
şi noi să ne punem întrebări asemănătoare sau să
completăm răspunsurile date de aceştia.

Elucidarea problemei unei posibile steme a
Daciei pornind din antichitate până în evul mediu
când deja s-au statornicit stemele statelor din
Europa, cel puţin, poate părea puţin hazardată

cunoscând că majoritatea popoarelor antice nu
foloseau ca semn distinctiv o stemă, ci eventual
steaguri sau alte semne vizibile.

Singurul stat care a folosit o asemenea emblemă a fost statul macedonean sub Filip al II-lea
care a folosit pe scuturi şi pe alte obiecte regale
simbolul soarelui cu mai multe raze ca mai apoi şi
romanii să poarte în luptă celebra lor lozincă
„SPOR”.

Referirea la statul dac nu se opreşte la sec.II
când această ţară a fost cucerită de romani, ci mai
târziu după ce aceştia au plecat de aici, poporul
dac continuându-şi existenţa în acelaşi teritoriu
până târziu şi chiar în prezent dar Dacia a fost
individualizată până la sfârşitul evului mediu.
Mulţi au fost românii care s-au aplecat asupra
acestei chestiuni în mod direct sau tangenţial dar
mai cu folos au fost doi autori, Maria Dogaru şi
Preotul Dumitru Bălaşa, patriarhul de Drăgăşani
cum a fost numit de cunoscuţii săi.

Comunicarea cercetătoarei Maria Dogaru, a
fost publicată în revista „Lupta întregului popor”
(1986, Număr special, p.58-59). Din care vom cita
în cele ce urmează: „Creatorii unei civilizaţii,
geto-dacii au utilizat pentru a se individualiza,
simboluri a căror tradiţie se pierde în negura
vremurilor”. Mai departe spune aceeaşi cercetă-
toare: „cât priveşte steagurile dace, ştim astăzi că
unităţile militare se individualizau prin drapele
având forme şi culori diferite”. Trecând la unităţile
de infanterie spune că acestea „au folosit un
însemn format dintr-o bucată de pânză cu franjuri
pe margini (colorată diferit pentru a se realiza
individualizarea diferitelor formaţii) pe care era
conturat un şarpe. Pânza respectivă era la înălţimea necesară, pentru ca steagul să fie văzut de la
distanţă” (Anton Velcu). Trupele de cavalerie „se
individualizau” prin „balaurul dac” înfăţişând un
cap de lup având gura deschisă, confecţionat din
metal (ca şi şarpele de aramă al lui Moise. nota
D.B.) şi fixat pe o prăjină. În partea a doua a
comunicării, Maria Dogaru se opreşte asupra unei
steme, compoziţie medievală, atribuită „regatului
Daciei”. În istoria Moldovei, Nicolae Costin
„a inclus în Ietopiseţul pe care l-a redactad, o stemă
înfăţişând doi lei rampanţi şi afrontaţi, susţinând
cu labele superioare o coroană, imagine însoţită de
cuvintele „pecetea Daciei erau doi lei”.

În ceea ce
priveşte izvoarele externe, autoarea menţionată se
opreşte asupra celei mai importante culegeri de
steme”, intitulată „Stemmatographia sive armorium
illegricorum descriptic delinestic et restitutie”
(Stematografia sau descrierea şi restituirea armeriilor illirilor), apărută la Viena, 1701, datorată lui
Paul Vitezovie. Lucrarea aceasta cuprinde „alături
de stemele Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei şi
o compoziţie desemnând Dacia”. ldentificăm o
piramidă ce porneşte din baza scutului până în
partea sa superioară, de o parte şi de alta doi lei
afrontaţi rampanţi, părând că se urcă pe mobila
plasată în centru. Este interesant faptul că scutul
cuprinzând această imagine este timbrat de o
coroană închisă, care spre deosebire de majoritatea
însemnelor de acest fel se termină printr-o sferă şi
nu printr-un glob crucifer, dovadă a faptului că se
referea la epoca anterioară introducerii creştinismului în Dacia.

Statul a cărui stemă este cea
descrisă mai sus a fost desfiinţat, spune Paul
Vitezevie, ca urmare a cuceririi romane şi a valurilor de năvăliri care au urmat peste veacuri. Autorul
amintit – spune Maria Dogaru, interpretează fiecare
din elementele însumate în această compoziţie,
arătând că, piramida arată o perfecţiune deosebită
şi culmea gloriei, „culminând pasionant virtuţile
care până la domnia lui Decebal s-au afirmat în
Dacia”. Tot Maria Dogaru spune că aceste însemne
„se găsesc ulterior în tezaurul heraldic românesc”.
Este semnificativ faptul că una din compoziţiile
atribuite „regelui Valahiei (posibil Litovoi), existente
în armorialul alcătuit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea de francezul Vijimberger cuprinde
un câmp de brâuri (roşu şi aur) pe care se suprapun
două labe de leu, iar căuşul unui sigiliu ataşat
(având în imagine stema iconografică) emis în
cancelaria lui Mircea cel Mare, la începutul celui
de-al XV-lea veac, s-a gravat un leu. Privită în
acest context, emblema sigiliului folosit de Mihai
Viteazul în calitate de domn al celor trei ţări
româneşti, în care stemele Munteniei şi Moldovei
sunt însoţite de doi lei (cum am văzut – vechiul
herb al Daciei) atestă, neîndoielnic ideea refacerii
Daciei, condiţie majoră a existenţei şi progresului
poporului român. Şi încheie Maria Dogaru că
„Toate aceste preluări de simboluri vorbesc plastic
despre fixitatea unor însemne, dovedesc permanenţa autohtonilor şi vechimea lor îndelungată,
atestă convingător, faptul că reevaluarea însemnelor apărute încă din epoca preheraldică a avut
drept scop evidenţierea legăturii din trecut, prezent
şi viitor, mijloc pentru a se stimula necontenita
luptă pentru neatârnare şi unitate naţională. Aceste
lungi citate din comunicarea Mariei Dogaru nu
mai au nevoie de comentarii în problema continuităţii daco-românilor.

Cum se poate uşor observa,
stema Daciei din antichitate, continuă să fie emblema
daco-românilor şi în evul mediu. Sunt legături,
sunt rădăcini perene, pe care zadarnic încearcă să
le taie adversarii continuităţii. Mâinile lor se vor
usca sau vor putrezi, dar continuitatea zamolxiană
a daco-româniei va străluci peste milenii.
Preotul Dumitru Bălaşa din Drăgăşani cu o
vechime remarcabilă în slujba Mitropoliei din

Craiova,ca întemeietor al bibliotecii acestei
instituţii, ca cercetător ştiinţific pe teme de istoria
Daciei,în special, ca unul ce a publicat numeroase
lucrări inedite din istoria noastră, la fel de multe
cărţi interesante prin care a susţinut şi demonstrat
originea noastră dacică nicidecum latină, primordialitatea noastră în lume şi a limbii noastre din
care s-a format latina veche,autor a mii de pagini
de manuscrise încă nepublicate cu referire la documente ce atestă existenţa tuturor localităţilor din
zona Olteniei vechi,unele actuale, altele dispărute,
are de făcut unele observaţii şi pe marginea comunicării doamnei Maria Dogaru arătând:

„Cred însă, în ceea ce priveşte cele două
scuturi valahe de care s-a amintit mai sus, că au
aparţinut în realitate voievodului Litovoi (care îşi
luase – după mărturia apusenilor, titlul de rege al
Valahilor – (al daco-românilor) şi fratelui său
Bărbat. Ele au fost duse în vest, după ce în 1276-
1277, „predicatorii” şi ceilalţi „oaspeţi” trimişi de
papă în ajutorul ungurilor, au ucis pe voievodul
Litu în luptele din jurul Haţegului, după ce Bărbat,
fratele voievodului a fost luat prizonier. Deci, cele
două scuturi sunt piese autentice, daco-române, iar
în şirul celor ce s-au jertfit pentru independenţă se
înscrie la loc de frunte Litovoi „Le Roi de Blaqui”.
Istoricul Laonic Chalcocondil, (cca. 1423 –
cca. 1490) în secolul V, vorbeşte de Dacia şi ţara
dacilor. „Neamul care locuieşte din Dacia până la
Pind şi care se întinde şi în Tesalia, vlahi se
numesc şi unii şi ceilalţi. Şi n-aşi putea să explic şi
să spun care din aceştia, la care au venit”. Tot el
spune că Peonia (Ungaria) „începe de la Viena” şi
înaintând spre răsărit „ajunge la daci” şi la tribali
(pe teritoriul Bulgariei şi Serbiei de nord), iar spre
miază-noapte ajunge la boemi, care sunt numiţi şi
cehi. Unii cred că aceştia (adică peonii – ungurii)
au fost în vechime geţi şi că locuiesc sub muntele
Haemus şi că au urcat spre ţara aceasta în care
locuiesc acum. „Alţii spun că ei au fost daci. Eu
unul n-aş putea spune aşa de Iesne ce va fi fost la
început acest neam”.

Confuzia, după jumătate de mileniu, se datoreşte faptului că peonii (ungurii) se sedentarizează
în vatra daco-română, care se întindea din Haemus
până în Boemia. De fapt ungurii veneau din est, nu
din sud. Ei nu au fost nicidecum daci. Despre
Rusia, pe care o numeşte Sarmanţia, spune că „se
întinde de la sciţii nomazi (tătari) până la daci şi
lituani”. Tot la el, Moldova este numită „Bogdania
Neagră”, care-şi are capitala în cetatea numită
Leucopolichni (Cetatea Albă). Se întinde de la dacii
de lângă Istru (românii din Ţara Românească)
până la Lituani şi Sarmaţi (ruşi). Neamul acesta
este destoinic şi se poate dovedi că vorbeşte
aceeaşi Iimbă, deşi de mult despărţit în două, a fost
aşezat sub două stăpâniri şi cârmuiri (Ţara
Românească şi Moldova). Tot Laonic spune că
Sigismund al Ungariei (1387-1437) a pornit cu
armatele „spre Istru împotriva lui Baiazid, luându-şi
drept călăuză pe peoni şi pe daci”. Mai târziu
(Baiazid), „trimiţând armate în Peonia (Ungaria) şi
în Peono-Dacia (Transilvania), jefuia ţările acestea”.

După ce a mai trecut timp, a pornit cu război
asupra dacilor şi Iui Mircea domnul Daciei
învinuindu-l că el (Mircea) a început războiul şi că
a luptat alături de Peoni împotriva lui. Sunt aceşti
daci un neam viteaz în lupte, locuiesc în sate şi se
indeletnicesc mai mult cu păstoritul. Ţara lor se
întinde din Ardeal – Dacia peonilor (e vorba de
populaţia majoritară daco-română aflată sub ocupaţia ungară) de unde începe şi până la Pontul
Euxin (Marea Neagră). Întinzându-se spre mare,
are de-a dreapta fluviul Istru, iar de partea stângă
ţara Bogdania. Îi desparte pe ei de Peono-Dacia un
munte ce se întinde pe o distanţă mare, numit
Prasavos (Braşovul, adică Carpaţii) (…). Dacii
vorbesc o limbă apropiată de a italienilor (…)”.

Destul de interesantă este ştirea ce ne aduce
Laonic Chalcocondil că „Musa, un fiu al lui
Baiazid I” a fost susţinut de Mircea cel Mare
„domnul Daciei” în luptele pentru putere, dintre
fiii lui Baiazid şi potrivit cronicelor otomane, i-a
devenit ginere domnitorului român. Musa a trecut
„peste Pontul Euxin, în Dacia şi la domnul daciei,
Mircea”. Cu o armată din cei nemulţumiţi de musulmani, „şi de la daci armată destulă atrăgându-l
şi pe Dan domnul dacilor”.

Este vorba de Dan al
II-lea, nepotul lui Mircea, fiul lui Dan I. De altfel,
Leonic Chalcocondil numeşte Ţara Românească
Dacia şi pe locuitorii ei daci în toata lucrarea sa.
„Împăratul însă, după ce oştile i-au trecut
peste Istru, îndată ce a ajuns în Dacia, nu se abătea
nicăieri din cale la pradă. Căci împăratul nu-i Iăsa,
ci mergea cu armata în ordine de luptă. Mergeau
de-a dreptul asupra oraşului, în care dacii îşi
adăpostiseră femeile şi copiii, iar ei se ţineau prin
păduri în urma împăratului şi dacă vre-un deta-
şament se rupea din armată, era nimicit îndată de
aceştia” (p.286). Tot acest cronicar spune că „avea
împăratul (în 1453) un tunar cu numele Orban, dac
de origine”. Se mai poate spune că dacii au
dispărut?

În fine, mai cităm şi alte mărturii: Critobul
din Imbros, în lucrarea sa Din domnia lui Mehmed
al II-lea (1451-1467), spune că turcii otomani
„cuceresc şi pe geţii de dincolo de Istru”. Tot el
vorbeşte de „împăratul peonilor şi al dacilor”. Este
vorba de alt neam decât al ungurilor. „Şi mai ieri
i-a aţâţat împotriva noastră, pe loan Getul (Iancu
de Hunedoara, indicat drept get, adică român din
Ţara Românească) împreună cu peonii şi dacii lui”.

El menţionează statul dacilor, şi voievodul
„Dracul, domnul getilor”. Tot CritobuI din Imbros
numeşte pe Radu cel Frumos (1462-1474) „domn
al geţilor”. Scriitorul „leah” Orichevius scria în
1552 că Ştefan cel Mare „a domnit în Dacia”
(D.Cantemir, Descriptio Moldavies).
Tudor Vladimirescu, în proclamaţiile sale din
1821 se adresează poporului dac, adică românilor
de pretutindeni. El se intitulează „răzbunătorul
Daciei” (denomination de Vengeut de la Dacie).
Chiar şi Alexandru Ipsilanti – Ciungul care se considcra aromân vorbea de „fiii nobili ai Daciei”. În
contradicţia dintre mişcarea eteristă şi revoluţia declanşată de Tudor, acesta i-ar fi scris lui Ipsilante o
scrisoare, „ce are a face Ellada cu Dachia şi să
meargă la Ellada ca să rămână Dachia în linişte”.

Şi din cele citate textual reiese clar că getodacii sunt unul şi acelaşi popor, poporul dacoromân.
Textele citate nu mai au nevoie de comentarii.
Noi am evidenţiat faptul că scriitorii antici (cu
excepţia unor confuzii clare) identifică pe getodaci cu valahii, cu daco-românii de azi. lată că
geto-dacii nu au dispărut, ei sunt daco-românii de
azi. Citez numai titlul lucrării lui Lichetensteiner
din 1775, Sibiu: „Descrierea istorico-politică a
marelui Principat al Transilvaniei”, privind „continuitatea populaţiei daco-române în Transilvania,
inclusiv în timpul migraţiei popoarelor”.
Noi nu am epuizat documentaţia. În volumele
„Călători străini despre ţările române” (editate
începând cu anul 1968), se găsesc destule locuri în
care românii sunt menţionaţi cu numele de daci.

Desigur, nu pentru că erau locuitori ai vechii Dacii,
ci pentru că erau consideraţi şi sunt în adevăr,
urmaşii autentici ai dacilor. Toţi istoricii şi cronicarii citaţi mai sus vorbesc limpede pentru posteritate: valahi adică daci. Dacă în 1876 (martie 3),
domnul României, făcuse cunoscut Serbiei şi altor
ţări (la 15 ianuarie) noua denumire de „România”,
apoi nu se greşeşte dacă până la această dată se
vorbeşte de poporul Dac, de poporul Daco-Român,
a cărui vigoare, cu toate chinurile, cu toate nedreptăţile la care a fost supus, a străbătut mileniile, în
aceeaşi vatră, Dacia lui Burebista şi Decebal,
România de azi, Daco-România de mâine. Afirma-
ţiile unor istorici străini sau români, că dacii au
dispărut, sau că limba dacilor a dispărut, este cea
mai mare eroare în problemele fundamentale
privitoare la istoria daco-românilor. Dacă Galerius
Maximian (ajuns împărat) s-a declarat inamic al
numelui de român şi voia ca „imperiul (roman) să
se numească imperiul dacic” aceasta se datora
faptului că peste tot în marele imperiu, majoritatea
o formau dacii, se vorbea limba daco-română
(latina vulgară) şi la conducerea imperiului ajunseseră împăraţi din rândurile dacilor.
Interpretând documentele antice şi medievale,
în spirit critic şi în contextul situaţiei „învins şi
învingător”, din antichitate şi până în prezent, am
constatat că geto-dacii, unul din cele mai mari, mai
viteze şi numeroase popoare ale lumii vechi, nu a
dispărut şi nici nu a putut fi asimilat de nomazii
migratori, care nu reprezentau decât unu la mie
faţă de autohtoni, de altfel, este de înţeles acest
lucru, deoarece unora nu le-a rămas în istorie decât
numele de sceleraţi. Istoricul Alexandru Surdu,
comentând (Ms.2306 aflat la Biblioteca Academiei
R.S.R), scria în limba germană despre Eminescu,
că argumentarea poetului „este interesantă” (…).

Dacă armatele maghiare s-au luptat cu cele
româneşti, evident că populaţia română a rămas
până în zilele noastre, fiind atestată şi înainte şi
după venirea maghiarilor, atunci nici nu mai este
necesară vreo dovadă despre existenţa românilor
în Dacia Traiană, subânţelegându-se că cei care o
contestă sunt numai reprezentanţii naţionalişti ai
maghiarilor”.

În încheiere amintim că Ştefan Andreescu
spune că în „Turken-kalendar”, tipărit în decembrie
1454, probabil în oficina lui Gutemberg de la
Mainz, se pot citi următoarele rânduri: „Ridicaţivă toţi, regii creştini, ai Franţei, Angliei, Castiliei
şi Navarei, ai Boemiei şi Ungariei, ai Portugaliei şi
Aragonului, ai Ciprului, Daciei şi Poloniei, ai
Danemarcei, Suediei şi Norvegiei, ajutaţi cu
puterea voastră să învingem pe turci”; iar în
Congresul de la Mantua, din anul 1459, convocat
de Papa Pius al Il-lea, pentru a pregăti o cruciadă
în contextul acestuia „apare pentru prima oară
politizată şi denumirea de Dacia”.
Nicolaus Olahus sau Nicolae Românul – cum
îl zice Florin Constantiniu – „evocă Dacia şi arată
că ea cuprinde Valahia Mare (Ţara Rcmânească),
Moldova, Transilvania, Maramureşul, Ţara
Timişului etc” (Flacăra, 1989 ian. 20. p.21). De
asemenea amintim că pe pereţii de nord şi de vest
ai Loggiei della Cosmografia ce se află în Palatul
Vaticanului, sunt reprezentate de cartografii şi
pictorii contemporani cu Rafael, în 1513-1518:
„Moldova, Transilvania şi Ţara Românească
(inclusiv Dobrogea) ca entităţi politico-geografice
bine distincte, constituente ale Daciei”. Dacă şi la
Roma, în a doua decadă a secolului al XVI-lea,
Dacia era prezentă prin cele patru provincii
amintite, existenţa dacilor de-a lungul mileniilor
primeşte o atestare pozitivă indiscutabilă. Tot aici
amintim „Societatea Academică Dacoromană”,
Societatea Academică Română şi de publicaţia
„Thraco-Dacica”, condusă de D. Beroiu.
În viaţa lui Maxim Brancovici (Mitropolitul
Ungro-Vlahiei), redactată după anul 1516, aflăm
că acest călugăr a izbutit să împace în octombrie

1507, pe domnii Bogdan al Moldovei şi Radu cel
Mare al Ţării Româneşti şi spune că „diavolul
duşman al faptelor bune, aţâţă război, între domnii
ambelor Dacii, Radu şi Bogdan vodă”. Samuil
Micu-CIain, în Istoria, bravurile şi întâmplările
românilor, în cap.XVI, scrie: „Iezuiţii discută
dacă, Daco-Românii, sau Valahii, să fie primiţi în
şcolile latineşti…” sau: „fiindcă le plăcea locuitorilor ţării (restul naţiunilor conlocuitoare n.n.) ca
daco-românii să rămână în acea stare de incultură…”
sau „se discută despre daco-români sau valahi (vezi
şi Despre vechimea şi continuitatea românilor,
Editura Militară, Bucureşti, 1989, p.1,3).

Personal cred că Iacob Eraclide-Despot vodă
din Samos, a fost un aromân din dinastia dacică.
El, precum se ştie, este cel care pentru întâia oară a
formulat „în mod explicit un proiect de reconstituire
a Daciei”. Şi Ştefan Andreescu citează din cronicarul polon Stanislas Sarnicki: „Într-adevăr, deci,
el (Despot) a tins şi spre cucerirea Transilvaniei,
vrând să imite gloria lui Diurpaneus, crezându-se în
drept succesorul lui, ca şi către Ţara Românească,
întrucât aici în deosebi au fost locurile de baştină
ale dacilor şi diurpaneilor, unde acum este
Transilvania”.

Şi acelaşi Ştefan Andreescu sintetitează:
Despot vodă urmărea „reconstituirea teritorială a
anticei Dacii (vezi Restitutio Daciae, Bucureşti,
1980 pg.157-161; Adolf Armbruster, Evoluţia
sensului denumirii de „Dacie”, în Studii, t.22,
1969, nr.3, p.490. Vezi şi llie Ciutescu, Prima
proclamaţie pentru unire, în revista Albina, 1981
sept.p.3). Acesta spune că Despot a fost primul
„demnitar care a făcut publică hotărârea lui de a
uni Ardealul şi Muntenia cu Moldova”.
După ce am citat informaţiile înşirate în
paginile acestui studiu, se va înţelege mai bine
„conceptul umanist al reconstituirii Daciei” de
care vorbeşte cu multă competenţă cercetătorul
Ştefan Andreescu, se vor înţelege mai bine motivele pentru care mulţi dintre scriitori au trecut în
titlul operelor lor numele Dacia. Cităm câteva:
Gheorghe Şincai spune că a răsfoit manuscrise şi o
multime de cărţi tipărite ca să poată „scrie frumos
istoria Daciei noastre” (vezi şi D.Prodan, Din
istoria Transilvaniei…,316). Această lucrare terminată în 1812, Şincai a intitulat-o „Cronica DacoRomânilor”; Petre Maior, „Istoria pentru începutul
românilor în Dachia” (Buda, 1812); Dionisie
Fotino, Istoria generală a Daciei (Bucureşti, 1859);
Ion Heliade Rădulescu, Istoria Românilor sau
Dacia şi România; Al.Papiu Ilarian, Istoria
Românilor din Dacia Superioară; A.Treb Laurianu
în 1862, intitulează opera sa „Istoria Românilor…
Istoria Românilor din Dacia”. Tot la el găsim
termeni ca: „Geografia modernă a Daciei”,
„Ştefan I domnul Maurodaciei”. A.D.Xenopol,
„Istoria Românilor din Dacia-Traiană” (14 volume);
Vasile Tomescu îşi intitulează marea sa lucrare
„Muzica daco-română” (vol.I şi II); Magdalena
Vulpe, „Subordonarea în frază în dacoromâna
vorbită”, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980; Nicolae Bălcescu a intitulat
revista sa „Magazin istoric pentru Dacia”, iar
Mihai Kogălniceanu îşi intitula o altă revistă
„Dacia literară”. Dintre publicaţiile socialiştilor
români amintim „Dacia viitoare”. De curând,
Mircea Suciu publică un eseu pe care îl intitulează
„De la Dacia lui Mihai la Dacia lui Horea şi
încheie cu următoarea constatare: „În interiorul
arcului carpatic, lupta naţională nu s-a mărginit
numai la cauza românilor transilvăneni, ci ea a
exprimat conştiinţa naţională a tuturor românilor.
Contemporanii înşişi au perceput corect această
realitate atunci când au văzut în Horea un „rege al
Daciei”. Astfel, arc peste timp de la Mihai Viteazul
„restitutor Daciae”, la Horea „rex Daciae”, acelaşi
gând şi aceeaşi faptă întru unirea tuturor
Românilor îşi puneau sigiliul pe mersul irezistibil
al poporului nostru spre locul de întregire a
neamului care avea să fie Alba lulia anului 1918”.
Iohannes Troster, sas din Sibiu, a scris o
importantă carte intitulată „Vechea şi Noua Dacie”
(tipărită în limba germană, la Nurnberg, 1666).
Acesta constată că Dacii „n-au dispărut, ci că
împreună cu Românii au alcătuit poporul român”.
Cu privire la numărul românilor din Transilvania,
Troster afirmă că „sunt atât de multi, că îi întrec în
număr pe unguri şi pe germani (laolaltă)”.

În 1975,
cercetătorul Petre I.David intitula un important
studiu „Coincidenţe şi relaţii generale (indirecte)
între Traco-Daci-Celtobritani şi Anglio-DacoRomâna (sec. – XIII, d.Hr., Bucureşti).
De curând, Mitropolitul Ardealului Antonie
Plămădenlă, făcea o interesantă sinteză în legătură
cu trecutul şi suferinţele milenare ale dacoromânilor. El citează pe Bisselius care consideră
pe Mihai Viteazu „unul de-al lor, un dac”. Tot el
citează pe italianul Lazaro Sorenzo, care consemna
că „transilvănenii, împreună cu moldovenii şi cu
valahii, sunt vechii daci”. În tot trecutul dureros,
„romanitatea românilor de pretutindeni, pe lângă
originea dacică, a fost şi ea convingerea neîntreruptă a tuturor”. Tot Antonie Plămădeală spune că
„în convingerea multora, idealul de la 1848 era
formarea Daciei” (scrisoarea prof. Constantin
Remanu Vivu către Al.Gh.Golescu, 1843 iunie
26), iar diferitele societăţii urmăreau „printre altele
şi alcătuirea unei Daco-Românii”. (vezi Antonie
Plămădeală, Trepte spre Marea Unire, în rev.Vatra,
1988, nr.12, p.213 / A şi B).

Profesorul universitar (dr.docent) I.C.Chitimia,
urmărind cu multă competenţă şi discernământ
problema continuităţii daco-românilor, a publicat
în Magazin Istoric (1989 oct.) sub titlul Naum
Râmniceanu: „Mândrie de a fi patriot dac”. Este
vorba de dacismul la acest cronicar oltean
(râmnicean, n.1764 noiemb.27 – +1839), care
spune că „Dacii romanizează şi românii dacizează”
(p. 16). Această afirmaţie pare un paradox. Şi
totuşi, el afirmă că limba română este „limba
dacilor de acum” (p. 16). Şi mai spune că „patrioţii
noştrii niciodată nu au ieşit din hotarele patriei
noastre, Dachiei, care din Marea Neagră
începându-se, precum am arătat şi până în apa Tisa
întinzându-se, cuprinde în mijiocul acestei părţi
Transilvania, Banatul, ţinuturile Craiovei, Ţara
Românească şi Moldova” (ibidem). Naum se
considera pe sine „sincer fiu al Daciei”.
Referându-se la provinciile de sub suzeranitate
străină, exclamă: „Ah! Dachie, Dachie, fiii tăi
plâng şi suspină” (p. 17).

Tot în legătură cu problema continuităţii,
amintim pe episcopul de la Blaj, Alexandru Sterca
Suluţiu, „revoluţionar paşoptist şi cărturar patriot”,
care în una din lucrările sale spunea în 1854, că
„ţările aceste ale vechii Dacii” sunt cele trei
provincii româneşti” (A se vedea în acest sens
Victor Timari „Ţările acestea ale vechii Dacii” în
Magazin Istoric, 1989 oct., p. 18-19).
Este greşit să se scrie despre „Perioada
anterioară formării statelor feudale româneşti” sau
„întemeierea” sau „descălecat”, deoarece acestea
nu sunt altceva decât vechile formaţiuni ale
provinciilor Daciei străbune. Noua structură
organizatorică se aplică asupra unităţilor existente
de mii de ani.
Nicu Vintilă

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.