NU TRAGE, TATĂ!

Dedicaţie
Tuturor mamelor…
În vara aceasta m-am întors iarăşi în satul
copilăriei mele, am intrat cu înfiorare în casa
părintească, am mai ascultat încă o dată plăcutul
glas al păsărilor din pădurea ce îmi este atât de
dragă şi de cunoscută.

Trec de fiecare dată şi pe la locul de veşnică
odihnă a părinţilor şi bunicilor mei, prin cimitirul
de pe coasta din spatele bisericii, ca să smulg nişte
buruieni şi să aştern o floare pe mormântul celor
atât de dragi din care numai amintirile au rămas.
Am făcut-o şi de data aceasta.

Păşesc cu evlavie prin mulţimea mormintelor.
Doamne, parcă s-a mutat aici tot satul; atâtea nume
cunoscute…

Tresar când dau cu ochii şi de mormântul Aniţei, o copilă de seama mea din anii de
şcoală. Nu ştiam că se prăpădise şi ea, ca aproape
toţi tovarăşii mei de joacă. Acum îi văd numele
săpat în marmură dar de aici mă priveşte iarăşi
pătrunzător cu ochii ei albaştri şi îi aud glasul, iar
gândurile mă poartă înapoi spre anii de demult:
În satul meu de munte cu case aşezate cu
spatele spre streaşina pădurii, înşirate pe lângă
drum sau dincolo de vale, pe lângă firul limpede al
apei, nu era o raritate să auzi dimineaţa pe câte o
vecină plângându-se că iar i-a furat vulpea astă-
noapte o găină, o raţă sau o gâscă. Crescute cu
multă grijă şi cheltuială, era mare supărare să se
prăpădească acum când au ajuns mari, pe când să
le tragi folosul pentru carne sau pentru ouă, că nu
toţi puii ajungeau la maturitate.

La început când
erau mai mici, puii erau pândiţi şi vânaţi cu
lăcomie de cioară, de ţarcă sau de uliu îndată ce se
depărtau puţin de lângă cloşcă. Din carpenii de pe
coastă sau din arinii de pe lângă apă coborau ca o
săgeată păsările răpitoare, prindeau cu ghearele
ascuţite puiul de sub aripi şi hai cu el spre desişul
pădurii. Ţipătul disperat al puiuţului răpit; piuu!
piuu! piuu! se aude strident din înălţimi şi alarmează tot păsăretul din ogradă şi de prin curţile
vecinilor ce îşi încep cotcodăcitul şi scot din case
gospodinele şi copiii. Toată larma e însă zadarnică; rar se întâmpla ca uliul să scape din gheare
prada; doar uneori când era prea lacom şi lua o
găină sau un pui mai greu.

Tot un lucru destul de obişnuit era să afli că
unui gospodar sau altuia a venit noaptea lupul şi,
intrând în ogradă pe unde nu se aştepta, i-a furat o
oaie sau un miel. Chiar şi câinii ciobăneşti de pază
cădeau adesea pradă lupilor. Asta se întâmpla însă
numai în nopţile lungi de iarnă când foamea îi
făcea mai îndrăzneţi şi mai curajoşi. Aveau şi lupii
tactica lor. Umblau în haită, dar un lup pornea
înainte, trecea prin faţa porţii şi ademenea câinele
care fiind dezlegat, ieşea din curte şi lătra înver-
şunat ca să alunge dihania. Lupul se arăta fricos şi
se îndepărta. Câinele prinde curaj şi îl urmăreşte.
Din spate apare haita iar bietul câine nu mai are
unde se retrage. După o luptă inegală dulăul, oricât
de vrednic ar fi, este sfâşiat şi rupt în bucăţi de
echipa înfometată. Dimineaţa oamenii privesc
îngroziţi zăpada bătătorită stropită cu sânge şi
resturi din blana sau părul sărmanului câine. Ce să
faci? Acţionează legile dure ale supravieţuirii…
Fiind vorba de sălbăticiuni, o întâmplare cu
totul neobişnuită s-a petrecut în anii copilăriei
mele şi la care a fost de faţă aproape tot satul, că
tocmai atunci ieşiseră oamenii de la biserică. Eram
şi eu acolo cu mama de mână.

De mai multe zile, poate de săptămâni întregi,
de la casele din centrul satului, din jurul târgului,
că la noi în sat duminica era zi de târg, o vulpe
fura cu regularitate o pasăre de curte; lua fără
mofturi, putea fi găină, raţă, gâscă sau chiar curcan,
că aici locuiau tot oameni gazde, avea vulpea de
unde şi ce alege. Vara orătăniile ieşeau pe lângă
vale unde găseau iarbă crudă, apă limpede, insecte
şi râme. Acolo era lumea lor.

În partea opusă caselor, dincolo de drum şi de
vale, cobora abrupt o coastă cu iarbă ce în partea
de sus era mărginită de o pădure deasă. Se pare că
de acolo din desişul pădurii priveau vulpile cu
lăcomie orătăniile de jos din vale şi având destul
timp îşi alegeau cu pricepere prada, că de fiecare
dată furau o pasăre mare şi grasă. Aşa credeau
oamenii, de acest adevăr erau convinşi toţi copiii
ce au fost puşi să păzească păsările şi de aceea
privirile lor încercau să zărească mişcare de blană
roşcată târându-se tiptil prin iarba înaltă sau
străluciri de ochi lacomi la marginea pădurii.
Când nimeni nu se aştepta, mare zarvă în
marginea drumului, pe pajiştea de lângă apă. Găini
şi gâşte îngrozite de spaimă, ţipând, zboară în toate
direcţiile. O gâscă mare, albă, bate din aripi în
gura vulpii ce trece tacticos valea, cu puţină apă,
apoi ţinând-o de gâtul lung, sugrumată, o târâie
prin iarbă spre pădure. Copiii: „Vulpea măă!
Vulpea măă! Vulpea măăă!” mai bat din palme iar
băieţii fluieră pe degete dar cumătra, fără nici o
ruşine, grăbită, îşi vede de drum şi dispare în
adâncul pădurii.

Trântind cu zgomot poarta, iese din curte
Laura ce avea gâşte. „Acum puteţi să-i puneţi sare
pe coadă. De fluierăturile voastre îi pasă? Voi toţi
laolaltă, trei inşi, nu aveţi atâta minte cât o vulpe”
spune ea cătrănită de mânie. Doi băieţi erau ai ei,
iar o fată a vecinei Sabina; copii mărişori, şcolari
prin clasele primare.
Era clar; nu poţi avea încredere în copii,
apucă la joacă şi uită de vulpe. Laura se hotărăşte
ca în zilele următoare să sloboadă mai târziu
păsările din coteţe, numai după ce îşi termină
treburile casnice de dimineaţă şi să le păzească
chiar ea. Cerealele sunt scumpe foc, iar dacă pasc,
aproape că nu mai au lipsă de grăunţe, de aceea
trebuie să le dai drumul la iarbă; le merge mai
bine, fac ouă mai multe.

Laura – ce aflase de la mai mulţi oameni că
vulpea e atât de îndrăzneaţă că trece pe lângă om
cu prada în gură, aproape să o loveşti cu piciorul –
îşi stabileşte o adevărată strategie ca să scape
definitiv de dihanie, era hotărâtă să-i vină chiar azi
de hac. Îşi alege o săpăligă îngustă şi foarte ascuţită,
din acelea de săpat pe rândurile înguste de pe
straturi, îi pune o coadă mai lungă şi iese să îşi
păzească gâştele. Dacă se va potrivi aşa, împlântă
sapa în ea şi îi face facerea, o înţarcă pentru
totdeauna de găini, gândeşte găzdoaia. Sprijinită
pe coada sapei, face pe păcurarul pe lângă cârdul
de păsări ce păşteau sau scurmau pe lângă vale.
Curioasă şi intrigată, acum chiar aştepta vulpea să
o vadă şi ea, să o miruie cu sapa. Azi o să se lingă
pe bot de găini, gândeşte femeia.. Începuse să fie
chiar îngrijorată că nu apare de nicăieri vulpea, nu
cumva să lipsească chiar azi.

Planul de acasă nu prea se potriveşte cu cel
din târg, se spune într-o zicală românească ce se
adevereşte şi de data aceasta.
Din sus, soseşte la cooperativă o femeie de pe
Valea Negrilesei, una Vuţa ce auzise şi ea de
comedia cu vulpea. Se opreşte, stau de vorbă, se

minunau amândouă de o aşa întâmplare ciudată.
Se ştia că vulpile sunt viclene, dar chiar aşa?
Prinse în poveşti, Laura o conduce până la uşa
prăvăliei când aude prăpăd în spatele ei. O cloşcă,
ca să-şi apere puii mărişori, se repede cu ciocul şi
cu ghearele la o vulpe, mai săi scoată ochii, dar
aceasta nu o bagă în seamă, avea altă ţintă; pune
gura pe un cocoş mare şi pe-aici ţi-e drumul, trece
valea şi o ia spre pădure. Totul au văzut cele două
femei când au întors capul. Iarăşi mare larmă prin
faţa prăvăliei, prin vecini. „Trăsni-o-ar Dumnezeu
să o trăsnească, doar n-o picat din cer, că aici am
fost. Pe unde o fi venit?”

De atâta gălăgie se
trezeşte şi soţul Laurei ce lucrase la mină în
schimbul de noapte. Iese şi el în drum unde află ce
şi cum s-au petrecut lucrurile. „Bine că nu te-o dus
pe tine vulpea, după cât îţi plac poveştile, că nici
nu ţi-ai fi dat seama. Oricum nu poate trage ea
atâta muiere pe coastă în sus” – aluzie la faptul că
era o femeie zdravănă,
multă, apoi continuă: „Tare
eşti rară la creier, de te-o păcălit o vulpe. Acum
tacă-ţi gura, hai în casă şi lasă-mă să dorm, că pe
ziua de azi şi-o luat porţia, nu mai vine” îi spune
bărbatul mânios.

După o aşa întâmplare, Laura ca să dovedească soţului şi vecinilor că nu era „rară la creier”
după cum i se aruncase ocara la supărare, se
hotărăşte să nu mai dea drumul păsărilor decât
după ce trece vulpea, ca să mai ducă şi de la alţii,
nu numai de la ei. Aşa s-a şi întâmplat. În zilele
următoare vulpea a dus câte o pasăre, prin rotaţie
şi pe sărite, de la doamna preoteasă, de la doamna
învăţătoare, de la Sabina, de la toate casele din
apropiere. Intrase groaza în locuitorii din preajma
târgului; oricât se străduiau, nu se puteau apăra de
vulpea pe care o vedeau de fiecare dată la plecare
dar nu ştiau de unde, cum şi când vine.

Se spune că iepurele sare de unde nu te aştepţi
şi aşa este. Staţi să vedeţi, fiţi atenţi la ce urmează:
Într-o duminică, fiind şi zi de târg, după ce trag
clopotele de ieşire, oamenii coboară de la biserică,
şi, ca de obicei, nu se grăbesc spre casă; fac cumpă-
rături, mai stau de vorbă, iar bărbaţii intră la bufet
să bea o tărie sau ca să se răcorească cu o bere. Era
vară şi cald. În bufet, înghesuială, gălăgie, aer greu
şi fum de ţigară. Mai mulţi bărbaţi ies afară cu câte
o sticlă de bere în mână. Caută umbră. Vecina
Laura avea la poartă o băncuţă lângă gardul înalt,
numit palant fiindcă scândurile erau aşezate vertical
iar deasupra erau ferite de apa ploilor printr-o
scândură-acoperiş aşezată puţin oblic. Câţi au loc
stau pe bancă, ceilalţi alături, la umbra porţii. Poarta
era înaltă şi mare; de intrat cu carul cu fân. Avea
acoperiş în două ape din câte două sau trei rânduri
de şindrilă şi făcea multă umbră.
Băutura dezleagă limbile şi bărbaţii, ca
femeile, se întind la poveşti. Cea mai senzaţională
şi proaspătă întâmplare era cea cu vulpea care se
răspândise în tot satul. Încep ei a-şi da cu părerea;
ba că vine din pădure, ba că vine tiptil pe vale, ba
că nu au fost atenţi cei care au păzit orătăniile.

Fiecare presupunere era combătută de alţii cu mărturiile celor care au fost de faţă la isprăvile vulpii.
Când discuţiile erau mai aprinse, un om vede jos
pe o lespede lucioasă de piatră din mijlocul
grupului un firicel de lumină, o rază de soare ce
pâlpâia din când în când; se zărea, dispărea, apoi
iar strălucea pe lespede. Nu adia nici un vânt şi nu
era nici un copac prin preajmă, era numai umbra
porţii, iar raza îşi găsise loc prin vreo şindrilă
crăpată, uscată de soare. Oamenii privesc spre
locul de unde vine raza de lumină. Uimire totală.
Printre două scânduri puţin depărtate din acoperişul

porţii se vedea de jos în sus o coadă de vulpe
iar când se mişca oprea raza de soare. I se vedea şi
o labă din faţă, din dreapta. Ce mai, era clar, acolo
deasupra oamenilor era ascunsă o vulpe şi era vie,
că îşi mişca coada.

Vestea s-a răspândit cu repeziciune în tot
târgul şi oamenii s-au adunat ca la o minune; se
înghesuiau sub poartă, să vadă coada vulpii şi o
vedeau
cu ochii lor, cum se zice, dar nu le venea
să creadă.

Isteaţă cum e, vulpea băgase de seamă că în
acoperişul porţii, deschis la capete, e loc potrivit
pentru o ascunzătoare. Banca de scândură apoi
gardul înalt erau treptele pe care vulpea se urca
noaptea în adăpost. Răbdătoare şi perseverentă
aştepta să se facă ziuă, apoi, printre scânduri,
privea ce se petrece în jur şi, la momentul potrivit,
fără greş, ţinând seama de toţi factorii; de oamenii
din apropiere, de locul păsărilor, cobora pe
aceleaşi trepte şi îşi prindea prada pe care o ducea,
numai ea ştia unde şi cui.
Poate că i-o fi bătut şi ei inima de teamă de
câte ori oamenii trânteau poarta şi treceau pe sub
ea…

Rămâne şi Laura uimită de „neruşinarea”
vulpii, cum spunea ea, de a se ascunde, nu la alţii,
ci chiar în poarta ei. Asta nu se iartă. Nu stă mult
pe gânduri şi fuge la Ştefan pădurarul, la gornic,
cum i se spunea pe atunci, că numai el avea puşcă.
Se întorc grăbiţi împreună, dar după ei alerga
Aniţa, colega mea, fata pădurarului. Oamenii erau
încă ciorchine sub poartă şi tot se mirau de
isteţimea vulpii prin fel şi chip de păreri.

Ajuns la faţa locului, pădurarul cu puşca atârnată pe umăr îşi face loc prin mulţime.

Oamenii
pricep ce urmează şi se îndepărtează într-un semicerc larg şi îndepărtat, ca nu cumva vulpea rănită
sărind de acolo să muşte pe careva. Se face o

linişte de mormânt. Ştefan ridică arma, pune puşca
la ochi. În acel moment de totală tăcere, în loc de
trăsnetul armei, se aude un ţipăt de copil „Tată, nu!
Nu trage, tată! Nuuu, tată!” Era un strigăt disperat.
Aniţa se smulge din mulţime şi porneşte în fugă
spre tatăl său. Prea târziu. O pocnitură puternică
pătrunde cu violenţă în urechile mulţimii. După
câteva clipe un alt pocnet mai slab, ecoul, vine din
coasta de peste drum, de sub pădure. Din acoperişul porţii, fără a mai urma treptele, sare vulpea
mototol în drum, se roteşte cu iuţeală de mai multe
ori pe lespezile de piatră din faţa porţii ca şi cum
ar vrea să-şi prindă coada. Ba nu, botul ei e mai
aproape, e înfipt în blăniţa din coastă, vrea să
scoată la repezeală glonţul, încercă să smulgă
durerea de acolo şi să oprească sângele… S-a mai
rotit şi zbătut o vreme, nu mult, apoi a rămas
nemişcată pe o dungă, cu burta spre oameni, poate
pentru a le arăta tuturor prin cele patru mameloane
fără conţinut, zătoare turtite, ce se vedeau supte, că
ea are pui şi că pentru „copii ei” a făcut toate
acestea şi… să o ierte…

La dezlegarea tainei, când oamenii au văzut
că vulpea era mamă, toată mulţimea, ca la comandă,
a exclamat un „Oooo!…” prelung, îndurerat, apoi
s-a aşternut din nou tăcerea, era atâta linişte că se
auzea susurul molcom al apei din vale…
Câţiva bărbaţi, parcă ruşinaţi, au întors spatele
a lehamite şi au plecat. Era încă linişte. „Eşti rău,
tată,” îi strigă plângând fetiţa ajunsă chiar lângă
vulpe. Îi mângâie o ureche catifelată apoi blana
curată de pe frunte şi ceafă. „Ai murit… Te aşteaptă
puiuţii tăi flămânzi… Pe ei cine îi mai iubeşte?
Cine le mai poartă grija…? Cine le mai duce
mâncare acolo în vizuina ascunsă?…”
Nu plângea numai Aniţa, erau şi femei care
îşi ştergeau cu jenă, pe ascuns, lacrimile.
Şi eu am plâns atunci…

Nu târziu după această ticăloşie omenească,
pe vremea coasei, vecina noastră Veronica ne
spunea că în fânaţul ei, plin de muşuroaie, de la
Detunata, două vulpiţe roşcate scurmau după ouă
de furnică şi prindeau din zbor lăcuste şi fluturi.
* * *
Ce v-am spus nu e o poveste vânătorească,
este o întâmplare reală ce m-a marcat profund şi de
care, iată, nu m-am putut despărţi toată viaţa.
Acolo în satul meu dintre munţi, unde poposesc tot
mai rar, se mai păstrează încă şi acum ecoul acelei
neobişnuite drame.

Lupii au dispărut cu desăvârşire, doar vână-
torii, în zilele noastre, dispun de arme de vânătoare
moderne, performante, cu lunetă, şi de cartuşe cu
sute de alice. Nimic nu mai iartă…


Toate aceste gânduri şi întâmplări au dat năvală
peste mine, cum vă spuneam, în vara aceasta în
cimitirul de pe coasta din spatele bisericii. Parcă mi-a
intrat un cui în inimă şi nu-mi venea să cred când
mi-a apărut în faţă mormântul Aniţei. Stau jos pe
iarbă lângă crucea ei de piatră năpădit de gânduri.
Era acolo sub glie, aproape de mine, sub iarba şi
sub florile câmpului. Poate rădăcinile cireşului din
apropiere mai ajung până la ea, să-i spună ce mai e
pe afară. Împlinise 78 de ani.

Pe marmura albă în
dreptul lui „AUREL” al ei scria: „1932-1975”. Ştiam
că murise devreme răpus de silicoză, ca aproape toţi
băieşii din Bucium, dar făcând socoteala m-au speriat
cei 38 de ani de văduvie ai Aniţei. Şi-a crescut singură copiii. Fata aceea plăpândă, devenită mamă, îi
apăra ca o leoaică, ar fi fost în stare să-şi dea viaţa
pentru ei, ca vulpea-mamă din povestea noastră.
Prin munca celor două mâini, ca nimic să nu le
lipsească, i-a ţinut la liceu la Abrud apoi la facultate
la Timişoara, un băiat, inginer şi o fată, medic.
Când ne întâlneam – vara din când în când – îmi
vorbea cu mândrie de ei, că învaţă bine, că au bursă.
I-a pierdut şi pe ei, că sunt plecaţi amândoi în
America. O durea, dar nu-i vorbea de rău, că aşa
sunt mamele, îşi iubesc, necondiţionat, copiii.
Am rupt o cicoare bogat înflorită şi am
răzimat-o de marmora albă a crucii. Prin florile
albastre parcă mă priveau şi acum ochii de demult
ai Aniţei. I-am revăzut codiţele blonde, lucioase,
frumos împletite pe care le mângâiam uneori cu
dosul degetelor la şcoală stând în banca din spatele
ei. Ea, „supărată”, întorcea capul şi, când nu o vedea
doamna învăţătoare, mă „certa” cu un zâmbet.
Într-o clipă i-am văzut chipul de înger speriat în
faţa porţii şi i-am auzit iarăşi glasul de copilă
disperată: „Nu trage, tată!”
Ioan Bembea
24 iulie 2015

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.