DE-ALE REVOLUŢIEI

CV ingineresc
►Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de
Mecanică Agricolă, 1981 ► Şcoala populară de artă
Bucureşti – secţia pictură, 1984 ► doctor în ştiinţe
inginereşti, specialitatea mecanică, 2009 ► membru al
Asociaţiei Societatea Inginerilor Mecanici Agricoli din
România (SIMAR) din 1996 ► consilier proprietate
industrială – brevete de invenţie şi membru al Camerei
Naţionale a Consilierilor în Proprietate Industrială din
România (CNCPIR) din 2007 ► membru al Societăţii
Inventatorilor din România (SIR) din 2007 ► membru
al Asociaţiei Liga Albanezilor din România din 2004
► membru al Fundaţiei culturale NIPPONICA (1991-
2013) ► membru al Asociaţiei Generale a Inginerilor
din România (AGIR) din 2012 ► membru al Fundaţiei
„Gheorghe Ionescu Şişeşti” din 2014.
► 40 articole tehnico-ştiinţifice publicate ► 10 brevete
de invenţie şi alte 30 de cereri de brevet de invenţie
înregistrate şi aflate în curs de examinare la OSIM
► 35 premii (Diplome şi medalii) la Saloanele naţionale
şi internaţionale de invenţii ► Carte de specialitate
publicată: „Condiţionarea legumelor bulboase, cu aplicaţii la arpagic” – Editura Terra Nostra, Iaşi, 2009,
ISBN 978-973-1888-41-5.

CV literar-artistic
►mâzgăleli pe pereţi (preşcolar) ►tezele la limba
română (şcoala generală şi liceu) ►”oracolele” din
gimnaziu ► poezie şi grafică la revista Liceului Ion
Creangă „Frământări” 1970-1974
redactor şef
Foaia volantă „ARTEMA” – Facultatea Mecanică
Agricolă (1976-1981) ► haiku, desene şi procesare
computerizată la Revista HAIKU a Societăţii Române
de Haiku (1992-1996)
poezie, epigramă, proză scurtă,
grafică, secretariat şi tehnoredactare la Suplimentele
„Literar ing” şi „Ing epigrama” ale Ziarului
„UNIVERS INGINERESC” – AGIR (2013-prezent)
director tehnic, tehnoredactor şi articole la Revista
„Amprentele sufletului” (2014-prezent)
publicaţii în
revistele „Cronos”, „Prietenul albanezului”, „Bogdania”,
„Gândul anonimului” ş.a.
Volum de proză scurtă,
poezii şi pictură: „
De-ale mele, de-a valma” – Editura
Privirea, 2010, ISBN 978-973-1936-05-5
5 expoziţii
de pictură şi grafică ► recenzii la 5 cărţi publicate.
S-au spus şi s-au scris multe despre marea sau
mica schimbare din decembrie ’89, dar cu siguranţă nu deajuns şi poate nu întru totul adevărate,
de vreme ce nu se poate clarifica.


Nu intenţionez să scriu istorie, doar să pun şi
eu, nu o cărămidă, ci o pietricică la mozaicul de
fapte concurente care au învăluit în ceaţă mişcarea
generală, amplificată de mulţi factori scăpaţi de
sub control, numită de unii, revoluţie. E vorba de
participarea-mi infimă, anonimă şi fără vreun
efect.

În dimineaţa zilei de 21 decembrie anul de
atunci, am avut o premoniţie (aveam foarte vagi
informaţii despre ce se petrecuse în realitate la
Timişoara) şi m-am învoit câteva ore pentru a mă
instala la coada de la benzinăria Mioriţa (care
începea aproape de cartierul Pajura, via gara
Băneasa, prin spate, să nu se vadă!). Eram norocosul deţinător a două bonuri de zeamă energetică
(primisem unul cadou de la un unchi mai în vârstă
care nu prea mai scotea „scodiţa”).

La aşa mândreţe de coadă estimam ca arhisuficient timpul pentru a rata convocarea la mitingul
de la Cina.
Dar, de unde!… După numai o oră, în care am
avansat cu vreo 10 maşini (funcţiona numai o
pompă la care veneau şi intruşii vremii, sau se
termina marfa adusă cu ţârâita) un coleg, trimis
special, mă anunţă grav că tre’ să vin negreşit.
Am lăsat benzina şi m-am alăturat grupului de
colegi care trebuia să participe la „ultimul meting”,
pe lângă alte grupuri de la alte institute, fabrici şi
uzine.

Pe drum şi la locul faptei, colegii mai chiulangii, nu numai de la aceste acţiuni, au cam scăpat
de materiale (portrete şi steaguri).
Din locul în care eram repartizaţi aproape permanent, cam în mijlocul pieţei din faţa restaurantului Cina, nu vedeam şi nu ne-ar fi interesat
niciodată, scena cu personajele arhicunoscute din
C.C. De obicei era o atmosferă de bancuri, o
pierdere de vreme, care oricum era mai scurtă
decât programul de serviciu (chiar ne bucuram de
câştigarea a minim 2-3 ore).

La un moment dat, a început să se audă în
difuzoare un vuiet, un murmur, apoi ca un trosnet
continuu, un fel de trepidaţii, plesnituri, împuş-
cături, din ce în ce mai tare şi parcă mai aproape …
Oamenii se gândeau în primele secunde la un
cutremur, la ceva care se amplifica, gen – bătut în
asfalt cu steagurile sau cu tablourile care aveau un
suport… Ţipau femeile!… Oricum, aproape toţi,
zeci de mii, am făcut stânga-‘mprejur, fiind împinşi
violent şi oarecum organizat, de valurile celor din
primele rânduri, creându-se o groaznică ambuscadă
dezvoltată şi de „materialele” căzute sau aruncate
pe caldarâm şi de care ne împiedicam…

Nimeni nu ştia ce se întâmplă, zgomotele se
suprapuneau cu rumoarea inerentă a unei mulţimi
în derivă, panicată … După ce am reuşit să ne depărtăm suficient, am simţit ajutorul unor miliţieni,
faţă de care prima reacţie era să ne ferim, nişte
personaje pe care nu le mai recunoşteam după
blândeţea şi amabilitatea afişate în dirijarea maselor către direcţiile de evacuare rapidă şi sigură a
zonei…Poate nu erau miliţieni, ştim noi ?
– Lua-ţi-o prin stânga Ateneului, apoi pe la …
că e mai liber…
Şi au avut dreptate. Am reuşit să scăpăm de
acea prostie, nebunie, isterie, … şi ne-am reîntâlnit,
aşa cum am apucat să ne înţelegem, o parte din
colegi, la Piaţa Victoriei. Unul singur, din cei 40
de (încă) tovarăşi, a ajuns şi cu steagul, căruia a
doua zi, i-a decupat stema şi l-a expus, mândru, la
locul de muncă.
Nu s-a uitat nimeni la ceas, dar am ajuns pe
jos la institut, pe lângă aeroportul Băneasa, în jur
de ora 12.
Colegii rămaşi la „muncă” au reuşit să smulgă
numai de la mine (ceilalţi erau aşa de speriaţi şi de
marcaţi…) o descriere, cât se putea de obiectivă a
evenimentelor prin care am trecut …

A venit apoi cineva cu ideea de a intra în
camera comitetului de partid unde era un televizor şi
astfel am prins pe la ora 13, decolarea elicopterului…
Bucurie nemărginită! Scandări de libertate!
Lacrimi de descătuşare! Îmbrăţişări!
S-a dat jos imediat portretul şi s-a format un
grup (fără să fie vreun lider) cu care am plecat pe
jos, înapoi la Televiziune.
Până în podul Băneasa, în faţa unui punct
păzit permanent de soldaţi, am fost fotografiaţi şi
filmaţi de către nişte civili, care ni s-au părut cam
dubioşi, cu aparate performante …
– Am băgat-o pe mânecă, cu filmagiii ăştia!
Dar am mers mai departe, unii aveau câte un
radio şi răspândeau veştile cu fuga şi elicopterul,
tancurile şi Târgoviştea,…
Se mergea în coloană, sute de oameni, destul
de repede.

Ajungem. Pe trotuarul din faţa Televiziunii,
un spectacol cât se poate de interesant: aproximativ 50 de oameni strigau din răsputeri:
– Jos Păunescu! (Adrian) Huo!
Şi de unde “jos”? Chiar dintr-un copac, la
vreo 3 metri înălţime, de nu puteai crede că şi-a
urcat singur sutatreizeci de kilograme…
Alţii, tot cam 50 la număr, îl aclamau, de nu
mai ştia omu’ ce să facă. Stătea în continuare,
nemişcat, asemeni unei pisici speriate, uitându-se
la câinii care o latră la baza copacului.
Agitaţie mare în curtea Televiziunii, foarte
aglomerată, dar, auzind tot mai des nişte împuş-
cături cam înfricoşătoare prin şuieratul specific şi
fiind cu câţiva colegi şi vecini, tineri familişti şi
părinţi, ne-am hotărât să-l lăsăm în pom (şi se vede
treaba că până la urmă s-a descurcat chiar foarte
bine!) şi să părăsim zona plecând tot pe jos, spre
casă, în zona Obor. Se făcuse ora 17, întuneric;

mă aştepta şi pe mine familia din care făcea parte
şi o fetiţă de 10 luni …
A doua zi, la serviciu. Pe drum, controale la
maşini… Ne opreau nişte civili cu banderole, revoluţionari convinşi, înrăiţi, descătuşaţi, dintre care
unul, căutând aproape bezmetic şi cred că de capul
lui,
terorişti şi arme „dum-dum” prin portbagajul
maşinilor, prin torpedou, s-a luminat odată la faţă:
– Aha, KENT pentru miliţieni … Dă-l încoa’,
că nu mai e nevoie de şpagă … Acum e libertate …
Dă-i drumu’ …
Trec de filtru şi la institut se făceau liste cu
ofiţerii de serviciu şi comandanţii gărzilor patriotice. N-am scăpat de la nici una; în fiecare zi, prin
alternanţă. Ne-au venit arme şi muniţie de la
«Semănătoarea»…
Un fapt interesant:

Într-o noapte, cred că 23/24 decembrie, ne propunem să blocăm şi să sigilăm uşa biroului securistului/securiştilor care «răspundeau» de instituţia
noastră, poate şi a altora. Zis şi făcut: două lacăte
noi, babane, verificate zilnic la schimbul gărzilor.
După aproape liniştirea apelor, în primele zile
din ianuarie ’90, când în prostia şi naivitatea
noastră credeam că au dispărut acele personaje,
sau au fost detaşate în alte oraşe, făcând rocada cu
cei de pe-acolo, ne-am hotărât să deschidem lacă-
tele cu pricina ca să vedem ce e înăuntru.
STUPOARE! ABSOLUT NIMIC! Nici un bilet
de tramvai, o scamă, ceva … şi nici pe geam nu
s-ar fi putut opera… Dar când? Numai ei ştiu…
Poate şi administratorul …
Şi o aventurare:

La semnalarea şi insistenţele unui paznic care
observase într-un ochi din podul unei case din zona
Băneasa, două persoane în mişcare, şi suprapus cu
zgomotele de împuşcături răzleţe, un zbanghiu de
coleg, ne-a convins, foarte greu de altfel, să ne
deplasăm (cum eram şi înarmaţi) la locul indicat.
A trebuit să facem o primă cale-ntoarsă, când
am ajuns la gardul unităţii militare, unde santinela
hotărâtă să îndeplinească ordinele speciale situaţiei
de revoluţie, ne-a somat să stăm pe loc.
Aventurierul nostru, scoate căciula (după el
gestul fiind unul prietenesc) şi strigă:
– Lasă-ne să trecem că sunt nişte terorişti
acolo, în podul casei…şi încearcă grăbit să escaladeze gardul…
– Stai că trag! – somează santinela.
Colegul:

– Nu trage, măi, suntem vecini cu voi, uite-i şi
tu pe ăia doi de acolo, din podul casei (şi iar se
auzeau împuşcături dezorganizate).
S-a convins soldatul, şi-a chemat superiorii,
le-a explicat de ce insistam şi aceştia ne-au însoţit
la punctul care părea atât de periculos. Ca-n filme,
am înconjurat cu emoţie casa, i-am somat pe
„terorişti” printr-un megafon să iasă dezarmaţi şi
să se predea cu mâinile-n sus. Între timp, alte
plesnituri de focuri de armă din diferite părţi.
Ai naibi terorişti, invizibili…Nu se supuneau
deloc… S-a dat ordin de spargere a uşilor, s-a
pătruns cu forţa în clădire şi după un sfert de oră
s-a clarificat situaţia.
Ei, asemeni cutremurului muntelui din care
răzbate, la final, un rozător, aşa s-au predat un
bătrân cu nepotul său, care locuiau în acea casă şi
se uitau, gură cască, speriaţi sau fascinaţi la
«tragerile din zonă»…Chiar a rămas un lait motiv :
Se trage în Băneasa !
Cu câtă lejeritate am primit armele şi muniţia…
şi cu câtă stricteţe s-au strâns după două-trei
săptămâni, cu justificarea fiecărui cartuş lipsă…
Armata lu’ peşte n-a prins nici un terorist, dar
grupul nostru era cât pe-aci să de-a lovitura cu
bunicul şi nepotul…
Ioan Ganea-Christu

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.