FOCURI DE ARME…
Nu ştiu dacă e bine ce e bine sau dacă totul
este un amestec din care nu înţelegi nici măcar
amestecul… Adică nimic. Pe măsură ce anii trec,
îmi dau seama de tembelismul endogen al acestei
lumi pe care Creangă o numea mântuitoare şi
căreia Blaga îi asocia o corolă de minuni. O fi şi
mântuitoare şi plină de taine şi cu o corolă de
minuni care ţin mai mult de trei zile, dar, pentru
mine, pare mai degrabă o tragedie linguşitoare şi
perversă sau un spectacol cameleonic agresiv şi de
foarte proastă calitate. Mă conving încă odată şi
încă odată că, pentru mine, lumea nu este cum îmi
spun unii că este, ci aşa cum o văd, o simt şi o
trăiesc eu… Adică o problemă continuă, fără soluţii
durabile. Mare pagubă! vor spune mulţi, foarte
mulţi din toţi ceilalţi. Cine sunt eu să judec lumea
şi să-mi dau cu părerea despre o astfel de imensitate?!
Nimeni! Nu că aşa sună bine, pentru că mi-ar
sta bine să-mi spun aşa, sau pentru că aş fi mai
interesant dacă pozez în nimeni, vai, câtă modestie!
– modestie pe dracu –, ci pentru că nu pot urca
zidul care mă desparte de meandrele ei, aşa cum
pe eroul romanului Le solitaire al lui Eugen
Ionesco îl despărţea de ce se afla dincolo de el, iar
dincolo de el era doar o lumină… Și, ca atare,
nimic din ceea ce voi spune eu nu poate fi luat ca
valoare absolută nici pentru alţii şi nici chiar
pentru mine… După trei sferturi de veac de viaţă
în deşertul acesta de lume, îmi dau seama că
fiecare dintre cele trei epoci din viaţa mea şi a ţării
din care fac parte – capitalismul presocialist,
socialismul inter-capitalist sau intra-capitalist, cum
vrem să-i spune, totuna, şi capitalismul postsocialist – sunt atât de acre şi atât de îndepărtate de
mine, încât îmi vine greu să înţeleg cum de le-am
suportat atât amar de timp…
…Acum, chiar în acest moment al lui 21
decembrie 2015, se împlinesc douăzeci şi şase de
ani de când am auzit, am văzut şi am simţit focuri
de arme de război în Bucureşti…
Focuri de arme de război în Bucureşti?! Și
acum se cutremură carnea pe mine. Nu pentru că
mi-ar fi sau mi-ar fi fost frică de ele. Nici vorbă de
aşa ceva. Sunt obişnuit cu focurile de armă, cum
sunt obişnuit cu toaca de la bisericuţa din cartierul
în care locuiesc, le ştiu după cum sună, de parcă ar
fi nişte note ieşite din sau de pe clapele unui pian
al războiului (acela-i de AKM, 7,62, acela-i de TT,
acela-i de AZ, BZ, acela-i de SGM, acela-i de tun
de 100, acela-i de APR…), iar muzica lor m-a
însoţit nu numai patru decenii, cât am fost militar,
ci şi după aceea, adică 18 ani cât au trecut de la
pensionarea mea, adică de la al treilea picior în
fund cu mulţumirile de rigoare. Mă va însoţi, cred,
şi dincolo, când va veni vremea… Și acum, în
acest moment, le aud ca pe nişte tunete în creier,
ca pe nişte ecouri reverberante care-mi produc frig
şi mă privesc de sus, dispreţuitor. Au făcut şi fac
parte din ceea ce am fost şi sunt eu.
Desigur, nu
am înţeles aceste focuri de armă ca pe un spectacol,
ci ca pe o melodie a morţii şi a distrugerii, ca
pe un vulcan în erupţie din inima mea… Era ca şi
cum cineva ar fi transformat sunetele înalte de
pian în cuţite care-mi sfâşiau cuvintele, gândurile,
percepţiile, viaţa. Şi tot cam aşa este şi acum… Nu
poţi simţi altfel focurile de armă. Aceasta este menirea lor: să omoare, să distrugă, să îngrozească…
Din cei patruzeci de ani fizici şi psihici trăiţi
de mine în armată, zece au fost la şaiba plutonului.
Ca dascăl al soldaţilor şi gradaţilor. Aici au învăţat
ei să tragă cu puşca, cu AG-ul, cu mitraliera, cu
tunul, cu tancul, cu toate armele posibile, dar şi cu
secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni şi ani
preţioşi din viaţa lor… Pentru că aşa au cerut
vremurile… Şi aşa vor cere mereu, de vreme ce
lumea n-are de gând şi nici timp să se potolească.
Iar când se va potoli, probabil că va trece şi ea, ca
şi noi, clipele ei, dincolo, în nemărginire… Iar eu
i-am învăţat, timp de zece ani, cum să facă asta. Şi
i-am învăţat şi după aceea, dar la o scară mult mai
mare. La una operaţională şi chiar strategică.
Undeva, foarte, foarte sus, aproape de piscul piscurilor…
Pentru că eu însumi am trecut printr-un
lanţ de şcoli înalte şi de trepte înalte, din care
m-am ales cu învăţătura superioară a războiului…
Eu, care n-am omorât o muscă în viaţa mea… Am
ajuns să fiu capabil să mânuiesc diviziile şi armatele pe panoplia zeului Marte… Deocamdată pe
hărţi, prin cărţi şi, într-un fel, prin poligoanele greu
de identificat şi de cunoscut ale războiului războaielor lumii, de la cel fizic, aşa cum este Babilonul
zeului Marte din Siria de azi, la cel cognitiv, cel
mai al dracului dintre toate…
În seara următoare, când, practic, unităţile se
retrăseseră în cazărmi, m-am pomenit dintr-odată
cu un foc de arme automate care venea dinspre
locaţia Ministerului Apărării Naţionale. Se trăgea
în sus. Trasoarele urcau oblic sau chiar vertical
spre cer! M-am cutremurat. M-am uitat într-acolo,
dar nici urmă de elicopter sau de avion inamic. Ce
dracului fac ăştia?! Îl împuşcă pe Dumnezeu? Au
înnebunit?! Dar întrebarea aceasta mi-o pusesem şi
cu o zi mai înainte, când se deschisese focul în
Piaţa Universităţii, la kilometrul zero al României.
În acel moment, simţisem o durere sfâşietoare în
suflet. Refuzam însă că cred că există un singur
soldat în Armata României care să tragă într-un
civil din faţa lui, chiar dacă este atacat. Eu cunosc
bine soldaţii români, pentru că sunt unul din cei
care i-am instruit. Şi nu i-am învăţat niciodată să
tragă într-un civil. Toate ţintele noastre, din toate
poligoanele ţării, erau kaki. A doua zi, un camarad
de-al nostru de la emisiunea radio a armatei transmisese un reportaj pe post.
Dar nu spusese esenţialul. Adică cine şi de ce a tras focuri de armă în
centrul Bucureştilor, la kilometrul zero al României.
În zilele următoare, am fost în toate unităţile care
s-au aflat acolo, între Piaţa Universităţii şi Piaţa
Romană, şi am discutat cu toţi militarii care au
participat la acele evenimente. Niciunul dintre ei
n-a îndreptat nici măcar o secundă arma spre
manifestanţi. Niciunul dintre militarii Armatei
României nu putea face asta! Când eram comandant de pluton, dacă un militar din plutonul meu,
din neatenţie sau din joacă, îndrepta arma către un
alt militar sau către un loc în care se afla un om
sau un animal, eu îl pedepseam foarte aspru. Era
singura dată când pedepseam un militar. El trebuia
să ştie şi să nu uite niciodată că o armă de război
se îndreaptă numai şi numai împotriva inamicului.
Iar inamic nu-i este nici colegul lui, nici un om de
pe stradă, nici o oaie care paşte pe un izlaz… De
fapt, acolo, în centrul Bucureştilor, nici nu aveau
cum s-o facă. Pe prima linia a dispozitivului de la
Intercontinental, se aflau două cordoane de scutieri,
înapoia lor se găseau patru transportoare blindate
şi la 10-15 metri erau dispuse unităţile respective.
În acest interval se aflau diferiţi oameni, unii în
civil, pe care armata nu-i cunoştea. La un moment
dat, cei de la Regimentul 1 Mecanizat, unitate
dislocată pe strada Antiaerianei, au primit ordin să
trimită în Piaţa Romană un număr de militari
înarmaţi (era alarmă de luptă şi militarii aveau la ei
muniţie de război). Cei de la regiment au trimis
trei camioane cu militari, pe traseul Bulevardul
Elisabeta (denumirea actuală, pe atunci se numea
6 Martie), pe la Piaţa Universităţii, apoi spre Piaţa
Romană. De ce or fi ales traseul acesta, Dumnezeu
ştie, eu nu! Dar centrul Bucureştiului era ocupat de
manifestanţi care strigau: Jos Ceauşescu!
Vrem
pâine! Vrem căldură! Vrem Libertate! Vrem
Demnitate! etc. Şi, în faţa unui asemenea dispozitiv
al forţelor de ordine şi al armatei, manifestanţii
erau foarte agitaţi. Aceştia au primit camioanele cu
militari care se îndreptau spre Piaţa Romană, şi
care au trecut efectiv prin mijlocul lor, ca nişte
tâmpiţi, cu fluierături şi huiduieli, cu pietre şi alte
obiecte aruncate în militari. Dar primele două
camioane au reuşit totuşi să treacă. Şoferul celui
de al treilea camion, exact în momentul în care se
apropia de cordonul scutierilor, a fost lovit cu o
cărămidă în cap, şi-a pierdut pentru o clipă cunoş-
tinţa şi a scăpat camionul de sub control. Acesta a
rupt cordonul militarilor scutieri din trupele de
securitate, cum se numeau atunci, şi s-a oprit la un
metru de unul dintre cele patru transportoare blindate.
Fiind rupt cordonul, mulţimea a năvălit pe
camion. Un caporal, unul dintre cei doi oblonieri, a
răcnit pur şi simplu la cei din camion: Nu trageţi!
Şi militarii din camion n-au tras. Se crease însă
pericolul ca manifestanţii să pătrundă în dispozitivul militarilor, să le smulgă armele şi să o pornească spre sediul Comitetului Central, din Piaţa
Palatului. Nimeni nu-i mai putea opri. Acolo, în
interiorul Clădirii Comitetului Central, se afla un
dispozitiv înarmat, format din garda palatului şi
alte forţe care aveau în responsabilitate securitatea
acelei clădirii şi a Comitetului Central al Partidului
Comunist Român. Dacă acei militari ar fi ripostat,
s-ar fi declanşat un măcel. Desigur, un astfel de
măcel era dorit şi chiar planificat de cei care vizau
nu doar înlăturarea conducerii comuniste de la
Bucureşti, aşa cum am aflat mai târziu şi cum era
limpede pentru toată lumea (în acele condiţii,
majoritatea noastră, a românilor, doream înlăturarea cuplului Ceauşescu de la conducerea dictatorială a ţării), ci însăşi dezmembrarea României.
Conştient de o astfel de posibilă desfăşurare,
comandantul unităţii de instrucţie militari pentru
paza aeroporturilor, care avea două companii în
capul coloanei forţelor militare de pe Magheru
(subunităţi instrucţie pază aeroporturi), urmate de
o formaţie de ofiţeri elevi din Academia Militară şi
subunităţi de gărzi patriotice, a comandat deschiderea unui foc de avertisment în plan vertical.
Salva trasă din sute de pistoale mitralieră a cutremurat pământul. Manifestanţii care rupseseră
cordonul scutierilor s-au regrupat în dispozitivul
dinaintea incidentului şi întregul dispozitiv din
Piaţa Universităţii s-a refăcut…
Abia către miezul nopţii, tancurile au trecut
însă peste baricada ridicată de manifestanţi şi
aceştia au fost pur şi simplu împrăştiaţi.
Din momentul incidentului cu camionul şi până la miezul
nopţii, când manifestanţii au fost împrăştiaţi, 49
dintre aceştia şi-au pierdut viaţa. Am vrut să aflu
cine anume i-a împuşcat. Răspunsurile pe care
le-am primit de la sutele de militari şi de la mulţi
dintre civilii cu care am vorbit în acele zile mi-au
întregit imaginea a ceea ce s-a întâmplat acolo.
Nici un militar din Armata României nu a tras
direct în oameni în Piaţa Universităţii. Focul la
vedere al militarilor a fost unul de descurajare şi
de autoprotecţie prin descurajare. Cei care au tras
în oameni în Piaţa Universităţii au fost nişte umbre
negre, nişte profesionişti care ştiau foarte bine ce
fac şi cărora puţin le păsa de soarta celor aflaţi
acolo şi cu atât mai puţin de soarta României. S-a
tras de la gura metroului şi de pe unele clădiri, dar
mai ales s-a tras din umbră…
Începând cu 22 decembrie, s-a tras însă, tot
din umbră, asupra Armatei Române, cu scopul de
a provoca derută şi confuzie în rândul acesteia, de
a o determina să riposteze haotic (pentru a o acuza
ulterior), să doboare avioane imaginare, să-şi ridice
aviaţia în aer, care, la rândul ei, dezinformată, să
lovească sistemele de apărare antiaeriană, iar aceste
sisteme, să deschidă focul împotriva propriei
aviaţii şi, în acest fel, să ne autodistrugem apărarea
aeriană, apărarea terestră şi forţele armate. Dacă au
văzut că nu le merge cu un astfel de scenariu, au
simulat un atac aerian masiv şi au iniţiat o diversiune radio-electronică de proporţii.
Cei care au
făcut asta ştiau foarte bine unde se află staţiile de
radiolocaţie, unităţile de rachete antiaeriene, marile
unităţi, unităţile şi subunităţile din dispozitivele
gata de luptă permanent ala armatei. Nimeni nu a
îndrăznit însă, atunci, să se confrunte în mod direct
cu Armata României, care avea atunci patru
comandamente de armată ce cuprindeau 10 divizii
mecanizate, două divizii de apărare antiaeriană, o
divizie de aviaţie, şase brigăzi de vânători de
munte, două divizii de tancuri etc., la care se
adăugau vreo patru brigăzi de trupe de securitate
(jandarmi) şi sute de mii de luptători din gărzile
patriotice alcătuite din foşti militari, foarte bine
antrenaţi, plus formaţiuni de rezistenţă despre a
căror misiune şi sistem de pregătire nu ştia
aproape nimeni nimic.
Nu le-a mers atunci duşmanilor României.
Prin acţiunea ei fermă, Armata României, care
număra în acele zile peste 300.000 de militari, cu
state majore foarte bine antrenate, a descurajat
orice intervenţie din afară şi orice divizare a for-
ţelor în interiorul ţării, apărându-şi astfel unitatea,
demnitatea, onoarea şi ţara, în condiţiile concrete
ale situaţiei de atunci. Toţi cei care au uneltit
împotriva României n-au avut ce face în acele zile.
Au avut însă grijă să o facă ulterior, distrugând, în
cei 26 de ani care au urmat, sistemul de apărare al
ţării, atât fizic, cât şi conceptual, finanţele, industria, agricultura, cultura, educaţia, sistemul de protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, dar mai ales
industria de apărare…
…După ce coloana cu steaguri găurite trecuse
de mine, mă întorsesem la redacţie. Toţi colegii
mei erau în biroul redactorului şef. Tocmai se
transmisese vestea că generalul Milea murise.
Spusesem atunci, cu voce tare, că asta-i şansa
armatei să se întoarcă în cazărmi, că Milea dăduse
un astfel de semnal, că el este eroul armatei şi că
idiotul acela de la TVR care vorbeşte de o nouă
stare de necesitate e un dobitoc. Unul dintre cei
care se aşezaseră în fotoliile de la redactorul şef
avusese grijă să mă avertizeze că băieţii cu ochii
albaştri veghează şi eu îi răspunsesem imediat că îi
bag în locul de unde au venit, că s-a terminat cu ei,
că vremea libertăţii chiar a sosit. Respectivul era
un glumeţ bine-cunoscut, un redactor uns cu toate
alifiile posibile şi imposibile şi un băiat de milioane, dar eu devenisem în aceste zile mult prea
entuziast de perspectiva înlăturării dictatorului de
la Bucureşti, pentru a nu călca în celelalte
străchini…
…Azi noapte, cam după spargerea baricadei,
nişte inşi de la securitate sau de unde mama
dracului or fi fost ne luaseră pe amândoi – pe mine
şi pe el, dar şi pe un al treilea care, ulterior, a
dispărut în ceaţă –, ne duseseră la câţiva paşi din
locul în care ne ieşiseră în cale, aproape de Miliţia
Capitalei cam cum fac ăştia de la securitate, de la
poliţie, de la justiţie sau de pe unde mama dracului
or mai fi, pentru că orice stat din lume, mai ales
statul românesc, calcă cu cizme bădărane şi idioate
peste demnitatea oricărui om care nu este din
sistemul lor, ne legitimaseră (eram în civil) şi ne
sfătuiseră să ne întoarcem la redacţie, pentru că, în
Centru, lucrurile s-au cam lămurit. Acolo, chiar în
biroul meu (eram şef al Secţiei Pregătire de Luptă
şi Învăţământ militar, cea mai importantă secţie de
la ziar), redactorul şef, care se uita la televizor
împreună cu ceilalţi din redacţie), primise un
telefon de la şeful CI-ului de la CIT mi se pare.
Eram acolo, în faţa lui. Abia ne întorseserăm din
escapada noastră de noapte. Telefonul acela îl enervase cumplit.
Îi răspunsese foarte ferm că şeful
Secţiei Pregătire de Luptă şi Învăţământ Militar de
la ziarul armai se află în redacţie, că n-a pierdut
nicio legitimaţie, şi l-a sfătuit să aibă grijă de grija
lui… Nu-l văzusem niciodată aşa. Nici cu trei sau
patru zile în urmă, când îmi încredinţase misiunea
de a mă ocupa de securitatea şi apărarea clădirii în
care se afla redacţia. Acel şef a fost un om de mare
calitate, unul dintre cei mai demni şi mai corecţi
oameni pe care-i cunoscusem în viaţa mea.
În seara zilei de 22 decembrie, doar la câteva
ore după moartea generalului, odată cu înserarea, a
început sarabanda împuşcăturilor din zona Ministerului Apărării Naţionale. Mi-am luat traista în
băţ şi m-am dus rapid într-acolo să văd ce se
întâmplă. N-am văzut mai nimic atunci. Era doar
un dialog între nişte focuri răzleţe de armă de pe
unele clădiri din apropierea Ministerului şi cel
deschis de militarii din regimentul de gardă care
păzeau şi apărau clădirea ministerului…
…Cine, Dumnezeu, putea ataca tocmai
Ministerul Apărării Naţionale, când acolo era
floarea florii armatei, plus Regimentul de Gardă,
plus unităţile din Bucureşti. Divizia 1 Mecanizată,
Divizia 57 Tancuri, ambele operaţionale, şi o puzderie de unităţi de cercetare, de arme, de comandament, Bucureştiul fiind cea mai puternică
garnizoană din ţară.
În acest caz, capitala ţării şi Ministerul
Apărării ar fi trebuit să fie atacate de cel puţin
patru-cinci divizii inamice, plus de o forţă aeriană
colosală pentru a vorbi de o primejdie reală! Or,
unde mama dracului sunt diviziile astea inamice?!
Cum de nu le-a văzut nimeni până acum. Cum de
nu le vedeam eu care mă aflam acolo, în apropiere,
printre blocuri?! De unde ar fi putut să vine?! Şi,
mai ales, cum?! Pentru transportul unei astfel de
forţe expediţionare (dacă poate fi vorba de aşaceva!) era nevoie de toată aviaţia de transport a
NATO şi a Tratatului de la Varşovia împreună,
plus de o forţă de acoperire uriaşă, de cel puţin o
treime din valoarea forţei principale! De unde aşa
ceva? S-a coalizat oare toată planeta împotriva
capitalei României?! Iar noi habar n-aveam!? Să
fim serioşi, nu putea fi posibil aşa ceva! Au venit
extratereştrii? Dar ăştia nu vin cu pistoale mitralieră model 47, ci cu arme sofisticate, cu laseri, cu
arme ale undelor şi cine mai ştie cu ce tehnologii
de care noi n-avem cum să ştim.
Bazaconii! Nu este posibil aşa ceva! Atunci?
Atunci ce se petrece?
…De dimineaţă, înainte de ivirea zorilor,
coloane uriaşe de oameni s-au pus în mişcare din
zonele platformelor industriale spre centru Capitalei.
Una dintre ele a trecut chiar pe lângă mine, pe str.
Ştirbei Vodă. Eram în civil şi mă întorceam din
centru Capitalei, împreună cu un coleg din redac-
ţie, după ce trecusem printr-o parte din experienţa
acelei nopţi de pomină din Piaţa Universiotăţii.
Marşul acelei coloane m-a entuziasmat şi, în
acelaşi timp, m-a îngrijorat foarte tare…
M-a impresionat, mai ales, steagul găurit. Era
drapelul României, sub care eu jurasem să-mi apăr
ţara chiar cu preţul vieţii. Cum de îndrăzniseră să-i
facă aşa-ceva? Cel care-l purta decupase şi aruncase stema ţării.
El sau altul, n-aveam de unde să
ştiu. Dar, oricum, cineva o făcuse cu premeditare.
Poate că avea deja pregătit din timp un astfel de
steag. Sau chiar mai multe. Cum să le treacă prin
cap muncitorilor de pe o platformă industrială să
decupeze stema ţării de pe drapelul României?!
Exclus! Desigur, dictatorul trebuie alungat, judecat,
spânzurat, executat etc. etc… Toţi doream să-i
cerem socoteală – lui şi consorţii lui – pentru
căderea ţării, pentru nefericirea oamenilor, pentru
foarte multele lucruri care mergeau din ce în ce
mai prost… Cum să stea oamenii la coadă pentru
nişte „adidaşi” sau „fraţii Petreuş” (gheare de pui),
când ţara avea sute de combinate de creşterea
păsărilor, iar carnea de pui mergea la export?!
Cum să tremuri de frig iarna şi să faci cozi interminabile la benzină în ţara petrolului şi a gazelor
naturale?! Îmi venea pur şi simplu să-i strâng de
gât pe cei doi, deşi ştiam foarte bine că ţara este,
de fapt, constrânsă să strângă cureaua pentru achitarea datoriei externe. Dar de ce trebuia neapărat
achitată şi încă aşa de repede şi cu un astfel de
preţ? De ce să suporte tot populaţia acest sacrificiu? Curbe de sacrificiu şi în socialism?! Adică
în ţara muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor…
Toate astea, într-un fel, le înţelegeam şi mă
revoltam şi eu, ca toţi ceilalţi. Dar steagul? Dar
stema, adică simbolul unităţii ţării prin bogăţiile ei,
prin echilibrul ei teritorial, prin armonia ramurilor
economiei, prin calitatea oamenilor…? Ce aveau acei
oameni care purtau drapelul României cu logo-ul
stemei? Era o întrebare la care, pe moment, nu am
găsit răspuns. Am făcut însă imediat asocierea cu o
inscripţie pe care am văzut-o, în treacăt, azi-noapte,
undeva, pe un gard, în apropierea Gării de Nord, şi
iarăşi m-am cutremurat. Azi noapte, am zărit, în
treacăt, pe acel gard o inscripţie: Jos comunismul!
Era scrisă cu litere sângerii, de vreun metru, şi
destul de îngrijit.
Da, aveam de-a face, într-adevăr, cu o revoluţie. Pregătită din timp şi, probabil, în detaliu.
Potrivit educaţiei mele anterioare şi zecilor de cărţi
citite, am văzut deja declanşată o bătălie interminabilă pentru putere, pentru averi, pentru fel de fel
de averi, de la pământ la imobile, păduri şi milioane de lei sau de dolari, pentru poziţii influente,
exact ca în perioada interbelică, cu o populaţie
divizată, cu o ţară vulnerabilizată la maximum,
fără nicio garanţie serioasă şi durabilă de securitate, cu o armată care va fi decimată, umilită,
batjocorită, lăsată la îndemâna mahalalei maidanezilor moralei frustraţilor de toate felurile, cu o
uriaşă masă de analfabeţi, cu o populaţie învrăjbită, îndobitocită, dusă din datorii în datorii,
repusă în sclavia de odinioară, cu o conducere
politică aservită Occidentului (era clar că lovitura
de stat fusese pusă la cale de către Occident cu
acceptul Uniunii Sovietice, care avea un cui uriaş
împotriva României rebele), fără personalitate, cu
o armată pe butuci, cu fel de fel de corupţii şi
afaceri veroase… Cu revanşarzii revitalizaţi, cu
extremiştii încurajaţi, cu hoţii puşi la patru ace…
Şi iarăşi m-am cutremurat.
…Coloana de pe platforma industrială de
Vest înainta spre centru agitată, cu mers tremurând
de frică sau de tensiune, cu ochi speriaţi, aproape
ieşiţi din orbite, ca în spaima morţii şi guri
strigând aproape disperate: „Veniţi cu noi!”, „Nu
vă fie frică, Ceauşescu pică!”, cu paşi care călcau
apăsat asfaltul, ca nişte miocarzi ai unor inimi în
fibrilaţie, dar nu tocmai cu picioarele lor, cu
oameni care nu gândeau momentul, ci doar urmau
automat evadarea spre centru, la adăpostul
celorlalţi oameni care evadau, ca şi ei, tot spre
centru, ca într-o implozie.
…Am simţit, în acea dimineaţă de după
groaza de sânge din centrul Capitalei, că oamenii
aceştia din coloane, cu steagurile României fără
stema României, vor desăvârşi sfârşitul celor doi
Ceauşescu, şi, într-un fel, m-am bucurat… Era,
recunosc, o bucurie îngrijorătoare, pentru că, oricât
eram eu de uns cu toate alifiile teoriei războiului şi
practicii instruirii armatei, nu întrezăream nici un
fel de orizont liniştit, ci doar unul foarte cenuşiu şi
foarte nesigur…
De acolo, din punctul de întâlnire cu colana
care venea dinspre Drumul Taberei, până la
redacţie erau doar vreo două sute de metri.
Împreună cu colegul meu – el înalt de aproape doi
metri, eu doar de 1,67 – am ajuns în redacţie, iar
de acolo ne-am dus la marea buluceală implozivă
din Piaţa Palatului.
Elicopterul cu cei doi Ceauşescu tocmai se
desprindea de pe acoperişul CC-ului, fostului CC,
care, iată, nu mai era, se spulberase ca o păpădie
răscoaptă, liniştea vuia, oamenii se urcaseră pe
tancuri cu flori, iar temutul balcon al CC-ului se
umpluse de un Dinescu cu o lumânare, de un
general Voinea, comandantul Armatei 1 Bucureşti,
cu cascheta trasă pe ochi, de parcă-i era cu două
numere mai mari, aproape tâmp, cu mormane de
flori şi cu degete care desenau semnul victoriei…
Am simţit şi eu gustul sărat de îndoielile de
peste noapte al acelei victorii încă parţiale, dar
suficient de mari pentru a o simţi ca pe o revărsare
de creier, şprenguită de întrebările de care-mi era
teamă şi ruşine, de gândurile care-mi inundau
ţeasta şi ochii, de soarele care mai avea tupeul să
strălucească, deşi o zi din istoria României apunea
cu tancuri şi flori în Piaţa Palatului regal din epoca
comunismului intra-capitalist…
Grl.bg. (r) dr. Gheorghe Văduva
