PAZNIC LA MARGINEA LUMII (fragment)

Soarele de toamnă timpurie, căzută peste spinările dealurilor transilvane de undeva din cotloanele zăvorâte ale vremurilor imemoriale, umplea
curtea dreptunghiulară a casei de la Luna cu o
lumină blândă purtând în desfăşurarea ei atotcuprinzătoare dulceaţa zahărului din struguri, galbenul boabelor de porumb, savoarea inconfundabilă
a gustului de mere coapte şi aroma busuiocului
purtat de femeile participante la trista ceremonie
ce se desfăşura, după toate regulile ritualului
religios, indiferentă la uriaşa durere a familiei
care-şi pierdea stâlpul principal de sprijin, axul
central în jurul căruia se clădise. Vocea preotului,
gravă şi încărcată de solemnitate, rezuma firul poveştii unei vieţi desfăşurată pe aproape toată întinderea unui secol plin de evenimente spectaculoase,
încărcate de mult prea multe semnificaţii pentru a
putea fi ilustrate din punctul de vedere al trăirii lor
de către cel ce a fost Gheorghe Sabău.
Ne despărţim azi, pentru totdeauna, de cel care
a fost Gheorghe Sabău – om absolut remarcabil, ce
a poposit pe aceste meleaguri în anii grei ai războiului, în urmă cu 55 de ani, mânat de vitregia
vremurilor marcate de dominaţia străină asupra
Ardealului de Nord, vremelnica stăpânire ce a
zguduit şi zbuciumat multe destine, printre care şi
pe al său. Povestea preotului, la prohod, s-a sfârşit
repede dar în sufletul şi în mintea lui Gheorghe,
copilul celui dispărut a început derularea tumultoasă şi plină de emoţii şi viaţă trăită a celui de
care dispărut pentru totdeauna, dulgherul satului,
Gheorghe Sabău.

Stabilit aşadar aici, în această vatră de
românism autentic, badea Gheorghe a transformat
o poreclă, aceea de “REFUGIAT”, într-un titlu de
nobleţe autentică, un simbol ce certifică tăria sa de
caracter, dragostea şi ataşamentul său profund faţă
de poporul şi tradiţiile neamului românesc, pe care
le-a iubit şi respectat cu veneraţie, cu decenţă şi
modestie şi pentru a căror păstrare şi apărare a
decis – în toamna ploioasă, umedă şi rece a tristului
an 1941 – să-şi părăsească părinţii şi copilul din
prima căsnicie pentru a fugi în România, la Turda
şi a se putea înrola din nou în armata română,
neputând suporta presiunea psihologică a ordinului
de încorporare primit de la Budapesta, care l-ar fi
determinat să servească unui neam străin, a cărui
ocupaţie necruţătoare a îndurat-o un an de zile ca
pe una din cele mai grele experienţe ale lungii şi
mult încercatei sale existenţe.

La 23 iunie 1913, vede lumina zilei, pentru
prima dată, Gheorghe – al doilea fiu al familiei de
ţărani săraci Maria şi Vasile Sabău. S-a născut şi
şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi o parte din
tinereţe în ţinutul mirific al codrilor Sălajului, într-o
localitate cu nume poetic, uitată parcă de lume,
într-o încremenire tăcută în tiparele unor tradiţii
arhaice, comuna Băiţa de Sub Codru. Părinţii lui
s-au cunoscut şi întâlnit în Sătmar, în primul
deceniu al acestui veac de sfârşit de mileniu, acolo
unde Văsălică, băiatul primarului din satul Gaura,
comuna Valea Chioarului, a întâlnit-o ca militar în
termen pe Maria Lang din Băiţa, venită la oraş cu
treburi negustoreşti. Din căsnicia lor au rezultat
doi băieţi: Traian, născut în 1911 şi Gheorghe,
“mâţucul” casei, cum obişnuia să-l alinte tatăl său,
datorită constituţiei sale firave şi plăpânde.
Codrenii, locuitorii acelor plaiuri de basm şi
legendă, cărora le aparţine şi Băiţa de sub Codru,
sunt oameni personali şi falnici, oameni care au
definit în peisajul culturii populare româneşti un
port specific, o tradiţie comportamentală, un tip
aparte şi inconfundabil de demnitate omenească, a
cărei forţă şi complexitate o fac să dureze peste
timp, derivă din înfrăţirea intima a acestor oameni
cu CODRUL – adăpost şi sprijin, sursa de existentă
şi rezerva inepuizabilă de viaţă, mister şi fascinaţie
ce au alimentat imaginaţia creatoare a zeci de
generaţii, armonie de sonorităţi şi culoare din care
au apărut doinele cu noduri şi paleta coloristică a
ţesăturilor şi ceramicii populare specifice acestei
zone. Din această zonă reprezentativă pentru civilizaţia şi cultura transilvană s-a plămădit şi spiritul
lui Sabău GHEORGHE, om simplu şi fără instrucţie
multă, dar cu o imaginaţie, o putere de judecată, un
talent de povestitor şi un caracter puternic, capabil
de curaj şi de asumarea responsabilă a unor sarcini
ce numai gândite ar speria pe mulţi oameni.

Copilăria şi-a petrecut-o în această mirifică
lume a satului transilvan de la început de secol,
urmând cursurile şcolii elementare de 7 clase din
satul natal, sub îndrumarea învăţătorului Ciulea din
Regat, despre care povestea cu respect, cu veneraţie
şi lacrimi în ochi, până în ultimele zile ale vieţii.

La şcoală se remarcă prin ascuţimea minţii şi
apetitul neobişnuit pentru lectură, tatăl lui, Văsălică,
obişnuind – în simplitatea sa – să-l certe de câte
ori îl surprindea citind, cu asprele cuvinte: „Zvârle
cartea dracului, măi lependerule, că doar nu te-oi
face popă!” şi obligându-l de mic la corvezile
legate de munca câmpului sau de gospodărie. Este
remarcat însă de Ferencz Ioşca, boierul satului şi
de preotul din sat care-l pusese să-i mediteze pe
nepoţii săi, Ghiuriţo şi Cotico, instruindu-l să
folosească nuiaua de frăgar pentru a-i atenţiona şi
determina să se concentreze asupra lecţiilor.
Îl remarcă şi învăţătorul, care adeseori l-a solicitat să-l asiste şi chiar să-l suplinească, punându-l
pe el să citească şi să le explice copiilor lecţiile din
programa şcolară a vremii.

Fire meditativă, înclinată spre visare şi creaţie,
copilul de ţăran era atras cu predilecţie de lumea
bătrânilor povestitori din sat: se adăpa din poveşti
ca dintr-un izvor dătător de lumină şi viaţă.
Privindu-şi existenţa retrospectiv, în ultimii ani
obişnuia să le spună copiilor şi nepoţilor săi: „Eu
repede dădeam zece copii de joacă pe un bătrân
care spunea poveşti”. Obişnuia să meargă cu părinţii
la şezătorile organizate în nopţile lungi de iarnă şi
povestea cu mult farmec despre bătrânul Hreniuc
Ştefan, că începea în şezătoare o poveste la 9 seara
şi o termina dimineaţa, la 2-3, când aproape toţi participanţii adormeau, rămânând el singur, cu ochii
uimiţi de încântare, învăluit în vraja poveştii, până
când bătrânul îl mângâia pe creştet, spunându-i cu
drag: „Ciuciuli la gămăli, asta mâine sear’o fi!” şi
copilul era pregătit seara următoare să asculte o
nouă poveste, întotdeauna alta. Aşa se face că el
însuşi a învăţat o sumedenie de poveşti, pe care le
istorisea uneori – răpit de frumuseţea lor – copiilor
săi, ce-l ascultau vrăjiţi la rândul lor şi dornici ca
noaptea de poveste să nu se sfârşească niciodată.
Dar nu numai poveştile l-au impresionat şi i-au
marcat conştiinţa, ci şi observaţiile atente asupra
vieţii satului, asupra oamenilor şi preocupărilor
lor, menţionând adesea, când vorbea cu copiii săi,
că bunicul său din partea mamei – Dumitru
Faltinski – era vara cioban, iar iarna olar, în fiecare
iarnă meşteşugind căruţe întregi de oale, pe care le
încredinţa, odată terminate, unui sătean pentru a le
vinde. Hărnicia şi complexitatea activităţilor acestor
oameni nu puteau să nu impresioneze receptivitatea sa de copil înzestrat.
Încă de copil, apoi ca adolescent şi în prima
tinereţe, lucrează la munca câmpului şi la codru, la
exploatarea şi tăierea pădurii împreună cu fratele
său mai mare, Traian, despre care vorbea cu admiraţie şi respect, spunând că „atunci când Traian
intra între lemne părea că le loveşte trăsnetul”, aşa
cădeau copacii şi se desprindeau ramurile sub
loviturile sale puternice şi precise. Munca la
pădure a fost un exerciţiu de bărbăţie şi curaj, ce
începea la 4 dimineaţa când Marişca, mama lor, îi
trezea spunându-le cu glas poruncitor că a răsărit
soarele şi se termina seara la căderea întunericului,
de primăvara devreme până toamna târziu. Lucrau
cu săptămâna împreună cu consătenii lor, organizaţi pe echipe, ei doi formând o echipă respectată
şi apreciată.

Badea Gheorghe povestea despre coliba din
pădure că: „La cap te încingeai de la căldura
focului iar la picioare îngheţa apa în cantă.”
De la fratele său Traian şi de la unchiul
Gheorghe, fratele mamei, a învăţat că rezultatele
muncii depind de organizarea şi pregătirea minu-
ţioasă şi precisă a sculelor şi a planului de lucru, că
oricât de brută şi grea ar fi munca, ea trebuie
uşurată şi făcută rodnică de puterea judecăţii omeneşti. A învăţat încă din acei ani că „STĂRUINŢA
şi RĂBDAREA înving”, că „să faci BINE nu este
niciodată prea târziu dar să faci RĂU cu bună
ştiinţă este întotdeauna prea devreme“. Toate aceste
poveţe pline de substanţă le-a transmis mai târziu
cu generozitate, cu eleganţă şi cu folos copiilor săi,
colegilor şi oamenilor cu care a lucrat şi care l-au
iubit, l-au stimat şi apreciat întotdeauna.
Spirit independent şi nemulţumit de îngrădirile şi limitele concepţiei de viaţă ale tatălui său,
Gheorghe Sabău părăseşte casa natală pentru a
lucra ca ucenic la un rotar din Urmeniş, un sat
învecinat, apoi ca tâmplar şi dulgher asigurându-şi
astfel singur existenţa şi iniţiindu-se în aceste
meserii din practicarea cărora şi-a asigurat mai
târziu existenţa sieşi precum şi numeroasei sale
familii.

La numai 20 ani se căsătoreşte cu Păuşan
Valeria, fată din sat, căsnicie din care va rezulta o
fetiţă, Suzana, pe care a iubit-o şi ocrotit-o până în
ultimii ani de viaţă.

Din cauza fizicului plăpând a fost amânat un
an cu satisfacerea serviciului militar, an greu, în
care în căutarea de lucru în severa iarnă a anului
1934 merge împreună cu alţi consăteni la ZAGRA
Năsăudului unde a lucrat la construcţia unei căi
ferate forestiere şi de unde a pleacat în armată, la
Unitatea de Jandarmi din Oradea.
Având 7 clase, se remarcă prin studierea
legilor şi este promovat ca sergent şi repartizat ca
ajutor de şef de post în oraşul Câmpeni, ce
aparţinea de Legiunea de Jandarmi din Turda.
Va povesti mereu, cu precizie şi cu multe
detalii, experienţa sa în Munţii Apuseni, o lume pe
care a îndrăgit-o, a admirat-o şi a respectat-o.
Datorită condiţiilor politice, după 5 ani de
armată şi concentrări, în martie 1939, la două

săptămâni de la liberare, este concentrat din nou,
reluându-şi activitatea în armată ca jandarm în
cadrul la Alba Iulia. Din această perioadă i-au
rămas în minte numeroase amintiri despre oamenii
pe care i-a cunoscut şi evenimentele pe care le-a
trăit cu mare intensitate şi uneori cu suferinţe
fizice, cum ar fi: mitingul popular din Alba Iulia
ocazionat de vizita Patriarhului Miron Cristea, pe
atunci prim-ministru al României, arestarea fruntaşului legionar Viorel Trifa, asigurarea ordinii în
Gara Războieni, unde, în calitate de şef de gardă, a
fost rănit la cap, ca urmare a presiunilor exercitate
de căpitanul care comanda garda şi care, datorită
incapacităţii sale de a înţelege forţa oarbă a panicii
care cuprinde o masă de oameni disperaţi şi
înfometaţi, şi-a pierdut atunci alături de el ambele
picioare sub roţile trenului.

Anii 1939-1940, încărcaţi de istorie tumultoasă
şi cu furtuni politice catastrofale, care au dus la
declanşarea celui de al doilea război mondial – cea
mai mare calamitate care s-a abătut vreodată
asupra omenirii, l-au găsit în uniforma armatei
române, prezent la datorie, mereu în primele rânduri,
plin de entuziasm şi energie, neprecupeţindu-şi
forţele, fiind iubit şi apreciat de superiori şi colegi,
considerat întotdeauna un om de bază, un camarad
curajos şi cinstit, pe ajutorul şi cuvântul căruia te
puteai baza în orice împrejurare.

În această perioadă tumultoasă, sensibilitatea
şi receptivitatea minţii sale vor înregistra într-un
mod absolut specific, dar cu mare precizie, multe
din experienţele trăite pe care le va povesti mai
târziu copiilor săi, pentru că avea convingerea că
le pot fi de folos în descurcarea complicatelor iţe
ale vieţii, în soluţionarea rapidă şi eficientă a
problemelor şi necazurilor cu care viaţa ştia că îi
va confrunta.

Faptele, evenimentele, întâmplările pe care le-a
trăit în lunga sa existenţă, l-au implicat – în
calitate de autor şi de martor – fiind întotdeauna un
participant şi un observator lucid, atent şi curios,
preocupat de înţelegerea rosturilor şi semnifica-
ţiilor a ceea ce se întâmpla, preocupat de reacţiile
sale şi ale oamenilor din jur, în faţa situaţiilor
complicate de o mare diversitate, cu care a fost
confruntat. Mintea sa de excepţie, înarmată cu o
absolut remarcabilă putere de sesizare a detaliilor
şi predispusă la descifrarea înţelesurilor, i-a permis
să reţină şi să povestească mai târziu, într-un stil
personal şi inconfundabil, cu mult farmec şi cu o
emoţie vibrândă, derivată din retrăirea la mari cote
de intensitate a întâmplărilor povestite, pentru toţi
cei care erau dispuşi sau dornici să-l asculte şi
care, chiar dacă la început priveau cu îngăduinţă
sau neîncredere efortul său de a le comunica
experienţa sa, sfârşeau în marea lor majoritate prin
a se lăsa vrăjiţi şi acaparaţi total de frumuseţea
relatării, de coerenţa, logica mesajului, de farmecul
ademenitor al unei oralităţi care funcţiona ca un
adevărat elixir, făcându-i adeseori pe ascultători
să-şi uite propriile griji, necazuri, suferinţe şi probleme şi să se lase purtaţi de firul călăuzitor al
povestirii prin locuri, perioade şi printre oameni
concreţi, pe care nu i-au cunoscut niciodată, dar
care, prin vocea povestitorului, le deveneau dintr-o
dată foarte apropiaţi, făcându-i să dorească ca
povestea să fie fără sfârşit, aşteptând cu curiozitate
deznodământul fiecărei situaţii complicate descrise
şi începutul unei noi relatări, sesizând adeseori, cu
dificultate, când începea o nouă poveste şi se
sfârşea alta.

Astfel, le povestea copiilor săi despre retragerea
armatei şi civililor polonezi prin România în
tumultosul şi durerosul an 1939, despre experienţa
sa în Basarabia în primăvara anului 1940 (ultima
primăvară a României Mari), pe care a trăit-o ca
jandarm în compania de poliţie din Călăraşi Târg
la 15 km de Chişinău, despre clipele trăite în
noiembrie 1940 pe dealurile din Paşcani în timpul
zguduitorului şi distrugătorului cutremur, despre
anul 1940-1941 petrecut acasă la părinţi sub cizma
străină, umilit şi insultat zi de zi de aroganţa şi
necugetarea vremelnicilor stăpâni, împăunaţi de
propriile lor resentimente şi ambiţii de mărire.
În toamna rece, umedă şi ameninţătoare a
anului 1940, în cenuşiul unei existenţe închise
vremelnic într-un fel de închisoare a conştiinţelor
păzită straşnic de cerberi ai unor porniri primitive
de dominaţie şi asuprire, Gheorghe Sabău întors
acasă, lângă fetiţa sa din prima căsnicie, rămasă
între timp orfană de mamă şi lângă bătrânii săi
părinţi, lipsiţi de apărarea ştiinţei de carte şi ajunşi
la discreţia imprevizibilă a noilor stăpâni, primeşte
ordin de încorporare de la Budapesta, fiind astfel
somat să se înroleze în armata străină care a
cotropit pământurile moşilor şi strămoşilor săi. În
faţa acestei situaţii, decide cu curaj şi demnitate să
părăsească Ardealul de Nord şi să se refugieze în
România, pentru a se înrola din nou în Armata
Română, în care se instruise şi pe care o servise
timp de 6 ani cu devoţiune şi mândrie, în respectul
deplin al legilor şi superiorilor, necruţându-şi
forţele şi energia fizică şi intelectuală pentru a
putea răspunde cu cinste misiunilor încredinţate.
Experienţa dureroasă a refugiului, cu riscurile
şi spaimele inerente, cu trăirile de mare intensitate
pe care sensibilitatea sa sufletească le-a resimţit
rezonant, a reţinut-o în cele mai mici detalii ale
desfăşurării ei şi de câte ori o povestea, pe faţă i se
aşternea o înnegurare impresionantă, ascultătorul

având senzaţia situării într-un spaţiu geografic
atemporal, cufundat într-o ceaţă densă, care
opaciza totul şi îneca respiraţia cu un amestec de
spaime şi nelinişti, făcându-te să resimţi tu însuţi
durerea dezrădăcinării în toată nuditatea ei cutremurătoare.
Reuşind să se refugieze în comuna Pata, nume
fără importanţă geografică sau istorică anume,
nume amintind de ideea de impuritate şi neglijenţă
vinovată, Gheorghe Sabău realizează că modesta
casă de ţară în care a intrat şi a fost întâmpinat cu
„Bun venit” românesc sub faldurile tricolorului
desfăşurat pe tot peretele casei de bârne, reprezenta cel mai luminos şi cald adăpost văzut
vreodată, un simbol al pământului promis, o construcţie cu dimensiuni de templu aşezat în centrul
lumii pentru a iradia de acolo forţă, curaj şi
înţelepciune.

Ajuns de acolo, din nou la Legiunea de
Jandarmi Turda, reîntâlneşte pe bunul său prieten
şi fost superior plutonier major Iosif Flonta, fost
şef de post în Câmpeni, cu care lucrase ani de zile
cu bune rezultate. Având funcţia de secretar al
Legiunii şi o înţelegere clară a conjuncturii politice
şi a pericolelor reprezentate de război, preţuind în
acelaşi timp pe fostul său subaltern şi colaborator,
plutonierul, după ce l-a îmbrăţişat cu lacrimi în
ochi şi i-a ascultat planurile vijelioase de a se înrola
din nou în armată, îl sfătuieşte să se angajeze ca
muncitor necalificat la Industria Sârmei Câmpia
Turzii, întreprindere care avea producţie de război
şi-n care îi putea asigura o mobilizare la locul de
muncă, clarificându-i astfel tânărului de 28 ani
onorabil şi legal situaţia militară, deoarece era
convins că ajutându-l şi protejându-l de amenin-
ţările şi vitregiile războiului obţine un cetăţean şi
un om de nădejde, care îşi va face datoria faţă de
ţară şi ca civil.

Sfătuit de prietenul său Flonta, se adresează
pentru ajutorul administratorului uzinei Industria
Sârmei Câmpia Turzii, Matei, unul din acţionarii
importanţi ai acestei fabrici, om cu studii economice la Viena, originar din Băiţa de sub Codru.
Administratorul l-a primit cu bucurie pe tânărul
frumuşel şi isteţ fiind foarte ataşat de oamenii din
locurile sale natale şi l-a angajat în uzina care avea
producţie de război şi putea asigura pentru lucră-
torii ei mobilizare la locul de muncă. Aşa a ajuns
Gheorghe Sabău la primul său contact cu marea
industrie a vremii, în calitate de muncitor necalificat la început, la secţia ZINCATOR, unde se
împrieteneşte cu mulţi locuitori din Luna, printre
care şi cu viitorul său cumnat Teodor Petricaş. Om
bun, liniştit şi înţelept, timid şi modest, Teodor
atrăgea atenţia blândeţea, politeţea şi cumsecă-
denia comportamentului său, avea în ochii săi mari
şi luminoşi o permanentă strălucire, ce iradia în jur
bunătate şi o mare capacitate de dăruire.
Badea Gheorghe, în vremea aceea un tânăr
chipeş şi inteligent, cu trăsături regulate şi mult
farmec, înarmat cu experienţa de viaţă acumulată
în lungii săi ani de instrucţie militară şi serviciu de
jandarmerie, avea o formidabilă ştiinţă a comunicării, era serios, harnic şi disciplinat calităţi care
l-au convins foarte repede pe administratorul
Matei că acesta ar fi cea mai buna partidă pentru
Ileana, fata care le slujea pentru rezolvarea
treburilor casei.

În micul orăşel, de provincie, administratorul
Matei devenise un fel de protector al său, un
îndrumător bine intenţionat, care avea încredere în
cumsecădenia şi bunul simţ al tânărului sălăjean
care i se adresase şi pe care-l simţea ca pe unul
de-al lui, fapt pentru care îl invită acasă la el să-l
ajute la treburile gospodăriei.
Acolo, în curtea administratorului, a văzut
Gheorghe Sabău prima crescătorie amenajată de
nutrii, cu bazine de beton în care apa se schimba
continuu, cu cuşti special construite, totul într-o
ordine şi curăţenie perfectă, în care preocuparea
pentru curăţenia şi îngrijirea blănii, pe care
straniile vietăţi o exercitau permanent, era dublată
de efortul omenesc al gospodarului priceput şi
atent, îndrăgostit de animale, mândru şi fericit de
rezultatele sale.

Muncind alături de administrator la îngrijirea
acestor animale interesante, Gheorghe Sabău căuta
rosturi şi înţelesuri adânci ale acestor preocupări
dincolo de câştigul asigurat din valorificarea
blănurilor şi a cărnii. Era impresionat de diferenţa
dintre modul tradiţional în care creşteau animalele
în curtea casei părinteşti şi ordinea, curăţenia,
rigoarea şi marea ştiinţă ce le folosea administratorul pentru acest scop, citind şi documentându-se
din cărţi, făcând totul, cum spunea mai târziu, „ca
la carte” (referinţă pe care o va reţine pentru a
spune mai târziu copiilor săi că-n viaţă lucrurile
serioase trebuie făcute „ca la carte” şi că cititul şi
înţelegerea cărţilor sunt adăpost şi sprijin, sunt
hrană şi apă menite să-i ferească şi să-i protejeze
în lupta cu greutăţile vieţii).
Cu tot confortul casei administratorului şi cu
toată dorinţa arzătoare a acestuia de a-i asigura
rostul vieţii alături de Ileana, Gheorghe Sabău
refuza tentaţia acestui aranjament facil, în primul
rând pentru că fata nu-i plăcea, iar în plus avea
experienţa primei sale căsnicii, realizată în grabă,
la o fragedă vârstă, fără o analiză suficientă a
familiei viitoarei soţii, fapt care l-a costat enorm
de mult. În plus, în Băiţa de sub Codru, fetiţa lui

rămăsese singură, fără sprijin şi alinare părintească, iar gândul acesta îl frământa dureros şi a
continuat să-l muncească până în ultima clipă a
vieţii.

Suzana, primul lui copil, născut din dragostea
sa aprinsă pentru Valeria, avea probleme cu auzul,
iar după ce a s-a prăpădit, suferinţa ei era şi mai
greu de îndurat, ne mai beneficiind de grija şi
ocrotirea binefăcătoare a dragostei de mamă.
Episodul scurtei sale convieţuiri cu Veroana,
întreruptă de neînţelegerile cu familia ei, de
pribegia sa în căutarea unui loc de muncă, de anii
lungi de serviciu militar, va rămâne însă pentru el
o temă productivă de reflexie şi meditaţie, o lecţie
asupra năruirii viselor şi strădaniilor sale de a-şi
construi o casă şi de a-şi întemeia o familie în
acord cu principiile sale de viaţă avântate şi poate
prea intolerante şi insuficient elaborate; în fapt,
acest episod era o experienţă dureroasă care i-a
marcat întreaga existenţă. Confruntarea violentă cu
socrul şi cumnaţii săi, comportamentul dur şi
violent faţă de atitudinea Valeriei, care nu-şi putea
abandona total familia pentru a trăi numai în acord
cu principiile severe şi necruţătoare ale soţului său,
toate acestea se circumscriau unui anumit stadiu de
dezvoltare a civilizaţiei rurale Româneşti a acelor
ani, marcată, cum Gheorghe Sabău spunea mai
târziu, de sărăcie materială şi o oarecare înapoiere
a oamenilor, de un anumit izolaţionism neproductiv, de lipsa ştiinţei de carte şi fragilitatea oamenilor vremurilor din acele locuri în faţa unui secol
în care telefonul, radioul, mai târziu televiziunea,
cinematograful veneau să schimbe total viaţa
oamenilor, pretinzându-le să se acomodeze la
schimbări fără precedent, al căror rost nu-l înţelegeau pe deplin şi care îi şi speria, tulburându-le
ordinea şi o tradiţie fără de care ei nu-şi puteau
imagina existenţa.

Muncit de astfel de frământări, conştient însă
de nevoia de a-şi rostui din nou viata, avea deja 28
de ani, gândul căutării unei tovarăşe de viaţă era
singurul sens pe care-l găsea pentru existenta sa.
Vremurile erau extrem de aspre şi neîndură-
toare. Satele erau văduvite de tineri, care fuseseră
înrolaţi şi îndurau ororile războiului în întinsele
stepe ruseşti. Pentru fetele tinere din sat soseau
mereu veşti însângerate despre flăcăii căzuţi la
datorie, şi întotdeauna se întâmpla că cei mai buni
dintre ei erau răpiţi pentru totdeauna în ghearele
hidoase ale morţii. În aceste condiţii, Teofil,
viitorul cumnat, a fost impresionat de cât de multe
lucruri ştie străinul acesta frumos şi asculta cu
plăcere istorisirile lui despre cele petrecute în
armată.

În plus, fire sociabilă şi prietenoasă, Gheorghe
Sabău a cunoscut repede alţi lucrători din Luna,
surprins mereu de inteligenţa vie a acestora,
umorul lor, o anumită siguranţă de sine, un sentiment aparte al mândriei de a fi lunean; i-a perceput
drept oameni harnici şi ambiţioşi, care foloseau
arma ironiei cu mare iscusinţa, atât în relaţiile
dintre ei cât şi în relaţiile cu ceilalţi.

Gheorghe îşi amintea din perioada cât a servit
ca sergent ajutor de şef de gară pe linie, în misiunile de patrulare pentru verificarea tronsonului de
linie Războieni – Călăraşi – Turda, era întotdeauna
impresionat de hotarul lunenilor, de locurile pe
care aceştia le deţineau, terenuri bogate, acoperite
integral de lanuri de grâu, porumb, cânepă, secară
foarte bine lucrate, din care se scoteau recolte cum
nu văzuse în pământul sărac al Băiţei, dar şi-a spus
mereu că oamenii care deţineau şi lucrau aceste
pământuri trebuie să fie tare înstăriţi. Faţă de gara
Călăraşi – Turda, Luna era situată la cca. 5 km,
undeva în vale, în fapt pe un alt nivel al platoului
podişului Transilvaniei, de la distanţa aceea se
vedeau doar vârfurile unor plopi înalţi, plantaţi în
centrul satului şi turla înaltă şi semeaţă a unei
biserici de piatră. Misiunea lor era printre altele să
observe şi să legitimeze grupurile de oameni care-i
întâlneau în lungul liniei, chiar dacă aceştia erau în
trecere şi cu gânduri paşnice. Aşa se face că într-o
seara, însoţit de subalternul şi prietenul său Dunca,
au stat de vorbă cu un grup de tinere fete din Luna,
ce se întorceau de la câmp, mai mult din curiozitate şi curtoazie, timp în care a schimbat câteva
priviri cu Maria, o tânăra cu ochi vii, o privire
luminoasa şi directă, cu trăsături regulate şi un aer
aparte de cinste şi corectitudine feciorelnice.
Maria, şi ea la rândul ei, l-a privit cu înţeles pe
tânărul, frumuşelul şi autoritarul sergent. Atrasă nu
atât de uniforma şi ţinuta sa corectă, cât mai ales
de aerul său aparte, de faţa rotundă, cu trăsături
regulate, frunte înaltă şi nasul drept, sub care se
desena linia perfectă a unor buze masculine, ce se
deschideau într-un zâmbet care nu putea ascunde
un aer de preocupare şi seriozitate. Nici unul din ei
nu s-a gândit atunci, în vara fierbinte şi plină de
ameninţări a tumultosului an 1939 că, trei ani mai
târziu, viaţa îi va reîntâlni împreună pentru a
parcurge un drum de 55 de ani, într-o convieţuire
exemplară, în care eforturile şi strădaniile lor s-au
materializat în constituirea unei numeroase şi
puternice familii, ai cărei urmaşi s-au risipit din
Israel până în Germania şi Irlanda, ducând cu ei
substanţele roditoare ale unor rădăcini indestructibile adânc înfipte în pământul şi spiritul
românesc.
Gheorghe Indre

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.