ROMÂNII DIN NORD şi NORD VESTUL BULGARIEI

Motto: Buna cunoaştere a istoriei ne uneşte
iar slaba cunoaştere a istoriei ne desparte.
Fustel de Coulanges

Într-o Europă confruntată azi cu
exacerbarea tensiunilor şi conflictelor interetnice,
orice abordare privind identitatea comunităţilor
minoritare este interpretată cu iritare ca
naţionalism agresiv, intoleranţă, xenofobie sau
demagogie şovină.

Excepţie de la această regulă a făcut-o şi-o
face, de multe ori în defavoarea sa, România care
are pentru minorităţile conlocuitoare o atitudine
binevoitoare.

Dar ideea naţională – compromisă, ce-i
drept de politicieni – nu numai că nu şi-a epuizat
conţinutul, ci, înţeleasă ca un ansamblu relaţional
activ, implică în modul cel mai profund voinţa de
integrare europeană.

Actualitatea imediată ne arată că
stimularea resentimentelor este total neproductivă
în materie de relaţii pluri-etnice.
Confruntarea se cere a fi făcută prin
puterea argumentelor, în nici un caz prin
anatemizarea vecinului.
Politologul american George Kennan
deosebea, recent, naţionalismul agresiv de
patriotismul lucid, prin câteva precepte dinamice:
dragostea de propria ţară să nu se transforme în
aversiune necondiţionată împotriva altei ţări; grija
faţă de interesele naţionale, să nu fie dirijată spre
trecut ci spre viitor; calităţile şi defectele
propriului popor să nu fie exhibate sau camuflate
cu nervozitate ori patetism, ci discutate cu
seninătate şi, dacă se poate, chiar cu umor.
Naţionalismul pozitiv devine o chestiune
ştiinţifică şi nu emoţională.

Desigur, problematica sa extrem de
delicată nu poate scuti însufleţirea polemică şi, nu
întâmplător, liniile de forţă ale unei veritabile
doctrine patriotice prin care spiritualitatea
românească ajunge la cunoaşterea de sine pot fi
decelate în publicistica modernă şi contemporană.
Poporul român aşezat dintotdeauna între
graniţele actuale şi în multe alte spaţii geografice
vecine aflate acum sub suzeranitatea altor state îşi
are bine definită originea sa comună suportând cu
demnitate încercările permanente de
deznaţionalizare.

Merituos este pentru cei de dincolo de
graniţele României că de peste o mie de ani şi-au
păstrat identitatea chiar în lipsa şcolilor în limba
lor maternă şi în lipsa bisericilor naţionale,
singurul liant fiind familia ce i-a unit şi menţinut
ca popor, ca grai în comunităţile astfel înstrăinate.
Am scris recent despre românii din
Timocul Sârbesc care nu se deosebesc cu nimic de
românii din Timocul Bulgăresc decât prin faptul că
geografic sunt delimitaţi de râul Timoc şi aceasta
în epoca modernă după cele două războaie
mondiale.
Continuăm acum cu românii aşezaţi în
multele sate cuprinse în perimetrul mărginit la est
de râul Timoc, la vest de râul Lom şi la nord de
Dunăre, români care au acelaşi grai şi aceeaşi
origine cu cei din Serbia şi din România, dar
trăitori pe teritoriul Bulgariei.
Formarea lor în zonele respective a avut
loc în aceeaşi perioadă şi în aceleaşi condiţii.
Am afirmat în articolul publicat în
numărul 1 al revistei Dacia Nemuritoare că
românii timoceni, locuitori ai spaţiului balcanic, au
o situaţie aparte. Numeroase dovezi confirmă
ideea, mai veche, că zona Timocului a fost una
dintre cele în care s-a format poporul român şi
limba sa proprie.

Din păcate, unii au citit superficial acest
pasaj şi au reproşat că aş fi adeptul ideii, susţinută
de mulţi detractori ai românităţii, că întreg poporul
român s-a format la sud de Dunăre de unde au
migrat spre nord stabilindu-se în zona Carpaţilor.
Nu pot accepta această teză şi nu sunt nici
argumente ştiinţifice care să convingă ci doar
supoziţii răutăcioase.
Pasajul respectiv citat mai sus face referire
la faptul că poporul român din zona timoceană (fie
ea din Serbia sau Bulgaria) s-a format acolo, nu în
altă parte dar nimeni nu poate preciza dacă toate
zonele unde locuiesc români, (Rusia, Basarabia,
Bucovina, Serbia, Grecia, Bulgaria, Ungaria,
România) aceste populaţii care alcătuiesc poporul
român s-au format consecutiv sau în etape, cert
este că zona geografică ocupată de aceştia este
foarte întinsă şi trebuie să dea de gândit celor ce
vehiculează importul sau exportul de populaţii
româneşti sau românizarea lor de către armatele
romane, armate care au ocupat o infimă parte din
această zonă.

Revenind la tema de faţă putem afirma că
atunci când se vorbeşte de valahii-români din
nordul Bulgariei şi în special din nord-vestul
Bulgariei, fosta Tribalia tracă, referirea se face la
acea parte a poporului român care locuieşte pe
partea dreaptă a bătrânului Istru-DanuviusDunărea şi mai precis la teritoriul care se situează
începând de la râul Timoc, trecând prin zona Vidin
până la Lom în est, la munţii Balcani (Hemus) în
sud şi la Dunăre în nord, în total 20.000 de
kilometri pătraţi.

Destinul acestor români, precum şi al celor
din Basarabia sau Bucovina de nord, fără a-i omite
pe românii din zona de răsărit a râului Tisa, în
câmpia panonică, este aproape identic: toţi suferă
de împilare chiar dacă locuiesc pe propriile lor
teritorii, ocupate odinioară de alte popoare sau
seminţii migratoare atrase acolo de frumuseţea
naturii ori de bogăţiile pământului.
Dacă în zilele noastre şcolarii români ştiu
câte ceva despre fraţii lor din nord vestul
Bulgariei, ei nu cunosc nimic sau foarte puţine
lucruri – şi acestea foarte vag – despre stirpea
fraţilor lor din zona amintită, de care numai
Dunărea îi desparte.
Această ignoranţă nefastă se datorează în
primul rând istoricilor, vechi sau contemporani,
dar mai ales forţelor politice şi administrative care
cârmuiesc pe malurile Dunării de jos de la
începutul secolului al XIX-lea până în prezent,
când deja este prea târziu, deoarece multe
persoane sau localităţi au fost deznaţionalizate şi
asimilate treptat în populaţia bulgară (situaţia este
identică pentru toate zonele externe locuite de
români).

Popor de origine euro-carpatică mai întâi
şi traco-dacică după aceea, se presupune că aceşti
români trăiesc în zona lor natală din vremuri
îndepărtate.
Anumiţi istorici de renume mondial,
încearcă să demonstreze existenţa lor pe ţărmurile
Mării Pontice ca areal lărgit şi în zona timoceană
ca arie restrânsă, chiar de la a doua apariţie a
omului după epoca glaciară; altfel spus, cu circa
4000 de ani înaintea erei noastre.
Primele indicii istorice datează însă din
epoca în care armatele regelui Darius I (521-485
î.e.n.) irump în Balcani.
La drept vorbind, aceste invazii nu sunt
fără temei, căci, Atena ca şi Sparta priveau cu
lăcomie la aceşti traci din Balcani, adevărate genii
în arta fabricării obiectelor din aur pe care ei le
posedau în număr mare.
Continuitatea poporului român în zonele la
care facem referire, este confirmată tocmai prin
originea lor comună, origine traco-geto-dacică
indiferent că anumite imperii s-au succedat în
cârmuirea teritoriilor respective dar fără ca nativii
de aici să-şi modifice limba, obiceiurile, portul şi
unitatea de neam.

Ceea ce întâlnim la românii din Pind, din
Istria, din Bulgaria, întâlnim şi la românii de până
la Nistru şi chiar dincolo de Nistru, la Bug, până la
Nipru, în nord pe teritoriile acum ocupate de
Ucraina, în vest până în partea estică a Ungariei, la
vest şi sud est pe teritoriul Serbiei actuale, ceea ce
denotă o origine şi continuitate neîntreruptă.
Răspândiţi în întreaga Peninsulă Balcanică
şi transbalcanică, începând din imediata vecinătate
a Dunării, din zonele: Timoc (bulgăresc şi
sârbesc), Lom, Oreahovo, Nicopole, Plevna, Vraţa,
ajungând până spre Cadrilater, la Tolbuhin şi
Sofia, în munţii Rhodopi, în Voievodina, în Serbia
şi Croaţia, în Muntenegru, în Macedonia, Albania,
de-a lungul coastei Adriatice până în nordul
Dalmaţiei, în munţii Pind, în insulele ionice, în
nordul Greciei, în Epir, Thesalia, în Peninsula
Istria şi chiar în Turcia europeană, reprezentanţii
romanităţii balcanice sau orientale, cum au fost
numiţi de diverşii specialişti, au trăit şi trăiesc în
comunităţi mai mult sau mai puţin numeroase.
Existenţa lor pe aceste meleaguri din vremuri ce se
pierd în negura istoriei, a atras interesul multor
specialişti şi nespecialişti: călători, străini, istorici,
lingvişti, etnologi, care au căutat să elucideze, prin
argumente ştiinţifice sau mai puţin ştiinţifice,
prezenţa lor în aceste regiuni.

Mult mai numeroşi în secolele anterioare,
în anii din urmă fiind asimilaţi de popoarele sau
populaţiile în mijlocul cărora trăiesc sau
păstrându-şi o identitate miraculoasă, în ciuda
tuturor vicisitudinilor istorice şi social-politice,
aceşti români balcanici şi-au menţinut nealterate o
serie de tradiţii şi obiceiuri de mare vechime, cu o
simbolică deosebit de interesantă.
Această romanitate a apropiat şi apropie şi
azi populaţiile din această parte a sud-estului
european, iar pe altă parte, a păstrat până în zilele
noastre, fărâme de romanitate risipite în Balcani.
În sensul geografic şi etnic larg, aceste
populaţii româneşti s-au format încet şi a durat în
timp ca proces de transmitere şi adoptare a unui
limbaj comun.
La venirea slavilor în zonă, nucleul
etnicităţii poporului român, se constituise de mult.
Limba română cu structura ei romanică
era formată.

Toţi locuitorii din zonele amintite, vorbesc
idiomuri romanice care derivă şi se aseamănă în
mare parte cu limba latină estică şi sunt purtătorii
unei culturi populare tradiţionale specifice, cu
rădăcini în fondul autohton paleobalcanic.
Din cauza numărului mare al acestor
trăitori sud-dunăreni, vorbitori de idiomuri
romanice, foarte asemănătoare în multe cazuri,
chiar identice cu limba utilizată în nordul Dunării,
ei au format aşa-numitele Romanii populare sau
Valahii.

Sunt semnalate: Valahia Mare – în
Thesalia; Valahia de sus – în Epir; Valahia Mică –
în Etolia, Acarnania, Dorida, Locrida; Valahia
Bătrână – în Bosnia; Valahia Albă, Valahia
Rhodopi; Valahia Tracică – în Moesia (Bulgaria,
Serbia); Valahia Sîrmium pe râul Sava.
În izvoarele bizantine şi slave locuitorii
acestor arealuri sunt cunoscuţi sub numele generic
de vlahi sau valahi.

Fiind o noţiune controversată, trebuie
subliniat, în primul rând, că acest cuvânt reflectă,
în sine, continuitatea de receptare prin scris a unei
tradiţii legate de romanitatea valahilor din nordul
Dunării.

În al doilea rând, termenul valah, precum
şi alte forme ca morovalah sau morlac, rămân în
conştiinţa populaţiilor din zona balcanică ca
însemnând, în special, elementul vechi roman.
Istoria acestor valahi nord-balcanici este
încă insificient explorată, o istorie care pune
probleme şi care are „pete albe” o istorie care este
contestată, cu sau fără motiv, o istorie care
aşteaptă elucidările cercetătorilor.
Interesul permanent şi mereu crescând pe
care l-a trezit minoritatea românească din nordul şi
nord-vestul Bulgariei a adus şi aduce în atenţia
celor doritori de a-i cunoaşte trecutul şi originea
aspecte concrete şi inedite din viaţa cotidiană a
unei mici părţi a acestei romanităţi balcanice sau
orientale, în special comunitatea românească de pe
valea Timocului bulgăresc şi cea de pe valea
Dunării.

Când ne referim la o comunitate avem în
vedere faptul de a fi comun mai multor lucruri sau
fiinţe, posesiune în comun, grup de oameni cu
interese, credinţe sau norme de viaţă comune,
totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări.
Printre caracterele definitorii ale unei
comunităţi, poate fi menţionată unitatea teritorialadministrativă, locuitorii ei fiind strâns legaţi prin
unitatea lingvistică, etnofolclorică, spirituală, dar
şi prin mentalitate.

Aceste criterii aplicate teritoriului cuprins
între Dunăre, Timoc şi Vidin, între Vidin – Ruse,
ne îndreptăţesc să o definim ca pe o comunitate
vorbitoare de limbă română, o oază de romanitate
orientală în mijlocul unei mase slave.
Şi cum ar putea fi considerată altfel decât
comunitate când este vorba de un număr de peste
30 de sate, situate numai în zona Vidin şi de încă
aproximativ 20 de localităţi compact româneşti,
aflate pe Valea Dunării, de la Vidin la Ruse ?
Românii din aceste regiuni formează o
colectivitate aparte, în marea masă slavă în
interiorul căreia trăiesc, în marea masă a celorlaţi
români, din Peninsula Balcanică, din Bulgaria şi
Bosnia până în Macedonia, Albania şi Grecia.
Cât priveşte imaginea despre ei înşişi,
trebuie subliniat faptul că toţi locuitorii celor două
arealuri au conştiinţa unei entităţi deosebite, a
dublei aparteneţe: din punct de vedere teritorial şi
administrativ ştiu că fac parte din Bulgaria dar din
punct de vedere spiritual şi etnic se simt legaţi prin
fire invizibile de românii din stânga Dunării.
Întrebaţi ce sunt ei răspund, fără echivoc,
că sunt români în ciuda faptului că sunt recenzaţi
ca bulgari.

Limba română este considerată ca limbă
maternă, iar bulgara – limbă învăţată la şcoală.
Între comunităţile româneşti din Bulgaria
sunt multe asemănări dar în acelaşi timp sunt şi
deosebiri cum ar fi modul de viaţă, în ocupaţiile
lor principale.
Dacă grupele de români (aromâni,
meglenoromâni sau istroromâni) se ocupau,
îndeosebi, cu creşterea animalelor, cu comerţul şi
nu de puţine ori cu transhumanţa, timocenii au fost
încă de la început agricultori sedentari.
În timpul Imperiului Otoman, au primit
documente care le atestă dreptul de proprietate
asupra pământurilor date de turci, aservirea
otomană fiind mai blândă şi neavând consecinţele
semnalate în alte regiuni.
Tot în sfera deosebirilor facem referire la
faptul că timocenii au avut relaţii foarte strânse cu
fraţii lor de limbă, neam şi obiceiuri din stânga
Dunării.
Aceste relaţii s-au perpetuat din cele mai
vechi timpuri până în prezent, Dunărea
neconstituind niciodată o barieră între populaţiile
de pe ambele maluri.
Localităţile timocene se bucură de condiţii
deosebit de prielnice: apă pentru pescuit, fertila
luncă a Dunării şi a Timocului, care oferă
locuitorilor posibilităţi multiple de practicare a
agriculturii şi de creştere a animalelor.
Generozitatea solului a făcut ca teritoriul
din cotul Dunării, în care se află satele de văleni,
să fie numit Cornul de aur.
Cunoaşterea, chiar şi parţială, a unor
coordonate protoistorice şi istorice va facilita
înţelegerea prezenţei şi a perenităţii populaţiilor
româneşti din arealul în discuţie.
Astfel, teritoriile din nordul şi din sudul
Dunării au fost populate încă din neolitic, aici
dezvoltându-se cultura Starcevo-Criş, locuirea
fiind continuată în epoca bronzului tracic
(culturile: Gârla Mare, Verbicioara) şi
hallstattiană.
Tracii, unul din cele mai mari neamuri ale
antichităţii, s-au aşezat în Europa pe la 1800-1500
înainte de Cristos.

Cu ei începe în regiunile de la Dunărea de
Jos epoca bronzului, ei adică sunt cei dintâi care
introduc lucrarea metalelor în acest spaţiu.
Întinzându-se până la Vistula şi în
Ucraina, ei locuiau în toată România de azi şi
dincolo de Dunăre în Bulgaria până în Macedonia,
în regiunea râului Mariţa, regiune care şi azi se
numeşte Tracia.
Şi peste Bosfor aveau însemnate aşezări în
Asia Mică.
În secolele II şi III este semnalată o masă
compactă de populaţie romană pe ambele maluri
ale Dunării, cuprinzând Dacia, cele două Moesii,
adică Dobrogea, Bulgaria până la Balcani şi Serbia
cu o pătrundere mai adâncă spre sud a elementului
roman, pe văile Timocului şi Moravei.
Din romanitatea orientală s-a sedimentat
un singur popor, poporul român.
Noi românii nu suntem numai urmaşii
romanilor din Dacia, ci a întregii romanităţi
orientale.

Limba română s-a constituit din limba
latină vorbită de colonişti şi de tracii romanizaţi,
aşadar, din dialectul limbii latine vulgare, vorbit pe
ambele maluri ale Dunării de Jos.
Chiar şi după aşezarea slavilor la nordul şi
la sudul Dunării, până în Peninsula Balcanică,
partea de nord şi de nord vest a Peninsulei
Balcanice, valea Dunării şi a Moravei păstrase o
importantă populaţie de limbă latină, chiar în
armata bizantină erau oşteni care aveau limba
latină ca limbă maternă.
Referitor la prezenţa românilor pe valea
Timocului se afirmă faptul că românii pe care îi
găsim azi aici nu sunt urmaşii coloniştilor romani
din sudul Dunării care au fost împinşi spre
Macedonia, ci sunt din aceeaşi stirpe cu cei din
nordul Dunării.

Satele preponderent româneşti din
Timocul Bulgăresc sunt împărţite de sute de ani în
funcţie de locul unde ele au existat şi există.
În funcţie de aşezarea lor geografică aceste
sate se împart în: sate de văleni, sate de pădureni şi
sate de câmpeni.
În componenţa satelor de Văleni intră
localităţile situate pe valea Dunării, areal numit
Cornul de Aur cum ar fi: Cumbair (cartier al
oraşului Vidin), Căpitănuţ, Pocraina (fost
Kirimbeg), Antimovo (fost Şeu), Cutova,
Slanotârn, Coşava, Gumătărţi, Iasen, Florentin,
Negovanit.
Satele de Câmpeni aflate între satele de
Văleni şi satele de Pădureni cum ar fi: Maior
Uzunovo (fost Halvagiu), Ciocârlina, Tianuţ,
Gâmzova, Vârf, Cudelin (fost Racoviţa), Bălei,
Bregova, Răchitniţa.

Satele de Pădureni, situate în zona
pădurilor, înspre graniţa cu Serbia, cum ar fi:
Drujba (fost Molălâia), Calinic, Topolovăţul din
Deal, Topolovăţul din Vale (fost Boşneagul din
vale), Perilovăţ, Borilovăţ (fost Baroivăţ),
Gratcovski Colibi, Rabrova, Fundeni (fost Caniţ),
Deleina, Cosovo.
Unul din aspectele cele mai controversate
este acela al numărului locuitorilor pe sate, oraşe,
plase el variind de la câteva zeci de mii la câteva
sute de mii şi chiar la un milion.
Statisticile bulgare l-au ascuns cu
străşnicie.
Este foarte adevărat că şi criteriile de
menţionare a numărului lor a fost extrem de variat.
Dacă în unele surse informaţionale este trecut
numărul total al românilor (vlahilor) din
Peninsula Balcanică, în altele sunt consemnaţi
numai timocenii, numai locuitorii Serbiei sau
numai cei ai Bulgariei.
Oricât au încercat autorităţile să-i
intimideze cu ocazia recensămintelor de a nu se
declara români sau vlahi, ei au continuat să existe
în realitate, chiar dacă statistic au fost eliminaţi de
mult.
Şi azi sunt zeci şi zeci de sate alcătuite
numai din români şi alte zeci unde coexistă atât
români cât şi bulgari.
Din păcate, neexistând şcoli cu predare în
limba română şi nici slujbe bisericeşti în limba
română, s-a pierdut şi se pierde o mare parte din
populaţie de origine şi vorbitoare de limba
română, fiind nevoiţi să înveţe numai limba
bulgară.
Nicu Vintilă

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.