INTERVIU CU MAESTRUL CĂLIN CĂLIMAN

G.C. Stimate maestre Călin Căliman, sunteţi
unul dintre cei mai importanţi critici români de
teatru şi film din ultima jumătate de secol,
mărturie fiind cele peste 6.000 de articole apărute
în revistele de cultură ale vremii – mai bine de
două decenii aţi răspuns de pagina
cinematografică a „Contemporanului” –, precum
şi cărţile despre istoria şi marile personalităţi ale
cinematografiei naţionale. În acelaşi timp, în
calitate de dascăl, aţi îndrumat paşii de început al
câtorva generaţii de studenţi, unii dintre ei
devenind nume de prim rang în filmul românesc.
De asemenea, aţi participat şi aţi prezidat juriile
unor festivaluri naţionale şi internaţionale. Când
şi cum a apărut această dragoste lungă de-o viaţă
pentru film şi ce înseamnă această artă pentru
dvs.?

C.C. Este foarte greu de precizat când şi cum a
apărut această dragoste lungă de-o viaţă pentru
film. Cert este că, încă din copilărie, filmele şi
spectacolele de teatru braşovene m-au atras (şi
chiar m-au pasionat) în mod special. Dar ar fi de
făcut câteva precizări, cred, esenţiale. O bună
perioadă din anii copilăriei mele s-a desfăşurat în
vreme de război. Apoi, după 1944, repertoriile
cinematografice şi teatrale au fost, practic,
sacrificate, pe ecrane rulau, în proporţie de 80-
90%, filme sovietice (nu dintre acelea clasice, ci
filme de propagandă stalinistă). S-a rătăcit, totuşi,
pe vremea aceea, la cinematograful „Popular” din
Braşov (pe vremea aceea, Braşovul avea
cinematografe!), un film englez, numit pe
româneşte Drumul spre stele (l-am identificat
ulterior, asta a fost o principală „temă” a mea de
intrare în lumea cinematografului: este vorba
despre A Matter of Life and Death, un film din
1946 de Michael Powell şi Emeric Pressburger),
un film care a rămas adânc întipărit în memoria
mea cinefilă şi care, neîndoios, mi-a deschis
drumul spre cinematograf. Dar eram, pe vremea
aceea, şi un înrăit spectator de teatru, ţin minte, de
pildă, că am văzut de 13 ori, la teatrul braşovean,
Ultima oră de Mihail Sebastian, cu Geta Grapă –
pe care am numit-o „minunea tinereţii mele” – în
rolul Magdei Minu. Sunt, acestea, sigur,
„elemente” care mi-au marcat destinul. Am avut,
apoi, în anii facultăţii un profesor, Vicu Mândra,
care m-a îndrumat spre teatru şi film, îndemnândumă ca, după absolvirea filologiei să urmez şi
cursurile secţiei de teatrologie-filmologie de la
Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică
„I.L.Caragiale” din Bucureşti, ceea ce am şi făcut,
ajungând la revista „Contemporanul”, unde am
primit misiunea să mă ocup de paginile consacrate
teatrului şi filmului. Cam acesta a fost drumul meu
spre „dragostea lungă de-o viaţă”, cum frumos îi
ziceaţi dvs.

G.C. Dezvăluiţi-ne câte ceva din laboratorul în
care se fabrică filmele, aceste minunate vise fără
de care viaţa noastră ar fi mult mai urâtă. Cum
este această lume, pe care aţi cunoscut-o din
interior, de la primele cuvinte ale scenariului şi
până la ultima comandă „Motor!”?

C.C. Meseria mea, de critic şi istoric al filmului,
mă pune, de obicei, în faţa produsului
cinematografic finit, deci nu presupune
cunoaşterea creaţiei cinematografice din interiorul
ei. Ca publicist cinematografic am avut parte, însă,
în lunga mea carieră, şi de câteva excepţii de la
regulă, pe care le-aş consemna. Am asistat, în
tinereţea mea, la câteva filmări ale regizorului
francez René Clair, în apropierea Braşovului, la
Dârste, unde s-a turnat filmul Serbările galante,
şi, tot în apropierea Braşovului, la Zărneşti, şi tot
în scopuri reportericeşti, l-am văzut la lucru pe alt
ilustru regizor francez, Henri Colpi, care, cu o
distribuţie de elită – din care făceau parte Marina
Vlady, Claude Rich, Grigore Vasiliu Birlic şi
Cristea Avram –, filma acolo Steaua fără nume.
Sunt, acestea, experienţe artistice şi de viaţă
imposibil de uitat. Dar aş vrea să insist asupra unui
alt moment important, privitor la relaţia mea cu
filmul românesc, petrecut în vara anului 1964,
când, unul dintre părinţii mei spirituali, regizorul
Victor Iliu m-a invitat, vreme de o săptămână, la
filmările sale pentru Comoara din Vadul Vechi,
care avea să rămână ultimul său film de lung
metraj. Săptămâna petrecută pe dealurile cu vii de
la Pietroasele, în mijlocul unei spectaculoase
echipe de filmare, rămâne una dintre cele mai
palpitante experienţe artistice ale vieţii mele. Am
asistat la filmări fabuloase, într-un peisaj selenar,
cu pământuri împietrite, „decorul” coşmaresc al
anilor de secetă 1946-1947 în care se petrecea
acţiunea, şi se desfăşura fantastica bătălie a omului
cu natura. Dar şi mai incitante decât filmările
propriuzise erau „şedinţele” serale în care, la
capătul unor palpitante şi substanţiale discuţii – la
care participau regizorii Victor Iliu şi Lucian
Pintilie, „asistentul” regizorului principal,
operatorii Gheorghe Fischer şi secundul său Vasile
Oglindă, compozitorul Tiberiu Olah, câţiva dintre
interpreţi, printre care Ştefan Mihăilescu-Brăila,
Ion Caramitru, Gheorghe Dinică sau frumoasa şi
foarte tânăra Aniţă din film, Mariana Pojar –, se
punea la cale planul filmărilor de a doua zi.
Fiecare dezbatere serală (adevărate lecţii de viaţă
şi de artă, adevărate demonstraţii a „nevoii de
stil”, dovedită permanent de regizorul Victor Iliu)
era urmată, fireşte, de o degustare de vinuri
(echipa de filmare era cazată, totuşi, într-o
podgorie!), şi nu are rost să insist asupra
importanţei vinului de Pietroasele pentru starea de
spirit a unor cineaşti aflaţi în focul filmărilor. Dar
aş vrea să închei răspunsul la întrebarea dvs. cu o
altă experienţă personală, petrecută în „interiorul”
unei echipe de filmare. Deşi sunt foarte conştient
că nu este bine să încurc „borcanele” (şi deşi ştiam
că voi fi aspru criticat de confraţi, ceea ce s-a şi
întâmplat) am acceptat să joc un rolişor în comedia
cinematografică Păcală se întoarce de Geo
Saizescu (am motivele mele „subiective”: ne
cunoaştem din anii studenţiei, am parcurs
împreună drumurile artei şi ale vieţii, îi sunt
recunoscător că, de aproape două decenii, m-a
cooptat printre cadrele didactice ale facultăţii
înfiinţate de el şi care-i poartă astăzi numele,
Facultatea de Arte „Geo Saizescu” din
Universitatea „Hyperion”, unde a fost, ani de zile,
decan, iar eu am devenit „profesor onorific”). Am
fost, aşadar, Domnul Înalt din Păcală se întoarce,
am ţinut un discurs spumos la o tribună electorală,
trăind cu speranţa că regizorul mă va „tăia” la
montaj, ceea ce, vai, nu s-a întâmplat…

G.C. În anii regimului comunist cinematografia
românească a dat, pe lângă filmele de
propagandă sau cele care falsificau istoria
conform ideologiei timpului, o serie de pelicule
bune, care au reuşit să treacă de barierele
cenzurii şi s-au impus şi pe plan internaţional.
După revoluţia din decembrie 89, în
cinematografia românească a explodat un val de
tineri creatori, care au reuşit să obţină premii la
prestigioase festivaluri de film din lume. V-aş
ruga să faceţi o comparaţie între filmul românesc
de dinainte de 89 şi cel din aceste zile. Există un
filon autohton în cinematografia românească?

C.C. Chiar dacă în istoria filmului românesc au
existat, într-adevăr, filme de propagandă şi filme
marcate evident de semnele timpului politic şi
social, eu aş pune accentul pe creaţiile care au
izbutit să iasă de sub obroc, încă din primul
„obsedant deceniu” (acela al anilor 50 din veacul
trecut) până în cel mai obsedant deceniu al anilor
de dictatură (acela al anilor 80). Şi aş da câteva
exemple. În anul 1955 a fost prezentată pe ecrane
o savuroasă satiră a birocraţiei, filmul regizorului
Jean Georgescu Directorul nostru, cu Grigore
Vasiliu Birlic şi Alexandru Giugaru în distribuţie,
un film de-a dreptul neverosimil, mai ales dacă
ţinem seama de faptul că scenariul aparţinea unui
demnitar al epocii, Eduard Mezincescu (cum s-a
demonstrat ulterior, iniţial scenaristul îşi păstrase
anonimatul, recursese la un pseudonim, alesese
numele şoferului său, Gheorghe Dorin). Dar
exemple elocvente au existat, multe, şi în anii
următori. Gopo, de pildă, cucerea, cu Scurtă
istorie „Palme d-or” la Cannes în 1957, Liviu
Ciulei câştiga în 1965 premiul de regie, la acelaşi
exigent festival, cu Pădurea spânzuraţilor, apărea
apoi „generaţia 70”, Mircea Veroiu şi Dan Piţa
semnau capodoperele Nunta de piatră şi Duhul
aurului, Mircea Daneliuc intra în marea lume a
cinematografului cu un film superb, Cursa. Cât
despre anii 80, este cazul să subliniem că filmul
românesc a produs creaţii de-a dreptul disidente,
cum ar fi, de pildă, încă de la începutul deceniului,
filmul aceluiaşi Mircea Daneliuc Croaziera. Nici
până astăzi nu s-a demonstrat cum a fost posibilă
în „epocă” realizarea unui film ca acesta, despre
un „cârmaci” inconştient şi incompetent, obtuz şi
ridicol, care-şi poartă „corabia” spre dezastru în
sunet de fanfară. Un alt argument în favoarea ideii
de disidenţă în cinematograful anilor 80 ar fi – pur
şi simplu – câteva dintre titlurile „avertizante” ale
unor filme: Cădere liberă, Sfârşitul nopţii, La
capătul liniei, Dreptate în lanţuri, ca să nu mai
insistăm asupra neverosimilului titlu premonitoriu,
Noiembrie, ultimul bal, pus de regizorul Dan Piţa
pe o cuminte ecranizare sadoveniană cu numai
trei-patru luni înaintea „ultimului bal” al Partidului
Comunist, Congresul al XIV-lea din noiembrie
1989. În întrebarea dvs. îmi solicitaţi şi o
comparaţie între filmul românesc de până în
decembrie 89 şi cel de după. Un prim răspuns
presupune şi nişte aspecte paradoxale: unii dintre
regizorii importanţi (şi mă refer la nume mari
precum Mircea Daneliuc, Dan Piţa sau Ion
Cărmăzan) n-au mai atins în anii libertăţii de
creaţie nivelul atins în perioada cenzurii
comuniste. Dacă încercăm să comparăm „noul
cinema” românesc – lansat, practic, în mileniul III
– cu filmele realizate înainte, trebuie subliniată
vigoarea estetică, morală şi filosofică a
cinematografului tânăr românesc reprezentat de
cineaşti precum Cristi Puiu, Cristian Mungiu
Corneliu Porumboiu, Ruxandra Zenide, Cătălin
Mitulescu, Călin Peter Netzer, Radu Jude, Adrian
Sitaru, Cristian Nemescu, Marian Crişan (fără a-i
uita pe Nae Caranfil, cel care a deschis, practic,
porţile „noului val” încă din secolul trecut, şi nici
pe Radu Mihăileanu, autorul unor filme românofranceze de prim rang). Tânărul cinema românesc,
spre deosebire de filme anterioare, a profitat şi de
o conjunctură internaţională favorabilă, care l-a
condus spre consacrări importante la mari
festivaluri ale lumii, unde a înregistrat succese dea dreptul senzaţionale. Ştiţi definiţia festivalurilor
internaţionale care circulă în folclor? Un festival
internaţíonal este acela la care participă filme din
multe ţări ale lumii, şi premiile le iau românii…

G.C. V-aţi născut la Braşov, într-o familie de
intelectuali: mama – fiica ilustrului luptător
unionist Valeriu Branişte – a fost profesoară, iar
tatăl – medic. După 1945, părinţii dvs. Au suferit
represaliile regimului comunist: arestări,
închisori. Canal. Astăzi, casa natală poartă o
placă comemorativă. Ştim că aveţi nişte amintiri
triste legate de această perioadă.

C.C. Da. Mama, Valeria Branişte Căliman,
născută la Lugoj în 1901 şi decedată la Braşov în
1992, după ce, la 90 de ani primea Premiul „Vasile
Pârvan” al Academiei Române pentru lucrarea
„Valeriu Branişte – Corespondenţă vol.III”,
apărută în 1989, a fost profesoară la Liceul de fete
„Principesa Elena” din Braşov. Era fiica
publicistului Valeriu Branişte – membru fondator
al Partidului Naţional Român, profesor şi gazetar,
a condus, spre sfârşitul veacului XIX şi în primele
decenii ale veacului XX, trei reviste, „Dreptatea”
din Sibiu, „Patria” din Cernăuţi şi „Drapelul” din
Lugoj, fiind ales, după Marea Unire din
decembrie 1918 în primul Consiliu Dirigent al
României. Tatăl meu, doctorul Nicolae Căliman,
născut în 1886 în comuna sibiană Cornăţel, de pe
valea Hârtibaciului, şi decedat la Braşov în toamna
anului 1968, după ce, până la vârsta de 80 de ani,
a fost medic şef de laborator în Braşov. Dar avea
„păcate de neiertat”din perioada pre-comunistă,
fusese vicepreşedinte al Partidului Naţional
Ţărănesc din Braşov, vreme de peste două decenii
a fost Preşedintele despărţământului braşovean al
Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română
şi Cultura Poporului Român (ASTRA) şi vreme de
cinci ani, între 1940 şi 1944 a scris articole
patriotice în „Gazeta Transilvaniei”, drept pentru
care, după 1945, a suferit, aşa cum aţi spus,
represaliile regimului comunist, fiind arestat şi
închis de trei ori, în 1945 în lagărul de la Caracal,
în 1947 la Văcăreşti şi Piteşti şi în 1952 la Canalul
Dunărea-Marea Neagră, în Castelu şi Poarta Albă.
Mama, deasemenea, între anii 1940 şi 1944 a scris
editoriale patriotice în „Gazeta Transilvaniei”,
drept pentru care în 1947 a fost izgonită din
învăţământ şi în 1952 a fost, la rândul ei,
reţinută.Ţin să menţionez un „amănunt”: la
anchetele Siguranţei, mama a fost somată să
răspundă când a fost primită în Partidul Naţional
Ţărănesc; a răspuns cu seninătate: „niciodată, eu
m-am născut în Partidul Naţional”. Pentru că
vorbeaţi de amintirile mele triste: când am dat
examen de admitere la Facultatea de Filologie din
Bucureşti, în vara anului 1952, ambii mei părinţi
erau arestaţi. Una dintre cele mai frumoase
amintiri din viaţa mea datează, însă, din aprilie
1953 (trecuse o lună de la moartea
generalissimului Iosif Visarionovici Stalin), când,
îndreptându-mă, pe la ora prânzului spre
Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti
unde aveam un curs de Literatură Universală cu
Tudor Vianu, în locul unde astăzi tronează statuia
călare a domnitorului Carol I, am zărit un bătrânel
într-o pufoaică prăfuită: era tatăl meu, eliberat de
la Canal şi aflat în drum spre Braşov. Aflase că
sunt student la Filologie şi a ţinut să mă vadă. Nu
voi uita niciodată acest moment de graţie:
împreună cu prietenul meu Nichita Stănescu am
făcut chetă printre colegi şi, peste drum, la braseria
„Athenée Palace”i-am oferit tatălui meu o supă
caldă şi-un şniţel cu cartofi, conducându-l apoi la
trenul de Braşov. Aşa cum spuneaţi, pe casa
copilăriei mele din Braşov (nu este casa natală a
nimănui din familie!), pe strada Maior Cranţa
(fostă Mareşal Averescu) la numărul 7, se află,
astăzi o placă memorială închinată părinţilor mei
de către despărţământul braşovean ASTRA.

G.C. Aţi urmat Facultatea de Filologie din
Bucureşti, unde aţi avut ca profesori nume
ilustre ale culturii române, apoi Secţia de
Teatrologie-Filmologie a U.N.A.T.C. Printre
colegii de la Filologie s-au numărat câţiva dintre
cei care au marcat literatura ultimei jumătăşi de
secol, printre care şi Nichita Stănescu, unul
dintre „trifoii cu patru foi” ai vieţii dvs. Cum era
omul Nichita şi ce a însemnat prietenia cu el?

– Am avut parte, într-adevăr, de nume profesorale
ilustre în anii Facultăţii, şi amintesc aici doar
câteva dintre ele: Tudor Vianu, Alexandru Rosetti,
Iorgu Iordan, Jacques Byck, Alexandru Graur,
Vicu Mândra, Paul Georgescu (pe G, Călinescu îl
ascultam peste drum, la Facultatea de Arhitectură,
unde preda în 1953). Dar este de spus şi faptul că,
în acei ani, procesul de învăţământ era viciat de
tarele ideologice ale vremii: între anii 1952-1957,
de pildă, când am urmat cursurile Facultăţii de
Filologie, n-am auzit niciodată la facultate numele
scriitorului Lucian Blaga, de pildă, noroc că aveam
în biblioteca mea personală trilogiile sale celebre
şi piesele sale de teatru. Printre colegii mei de
facultate se aflau, de asemenea, viitoare nume de
seamă ale culturii române, printre care poetul
Nichita Stănescu, criticul literar Eugen Simion (ani
la rând şi Preşedinte al Academiei Române),
scriitorul clujean Vasile Rebreanu, profesorii
universitari Victor Ciobanu, Gheorghe Ciompec,
Pavel Ruxăndoiu, sau bunul meu prieten Nicolae
Corbeanu, stabilit în Germania, unde a fost, ani de
zile, slujbaş important al emisiunii în limba
română a postului de radio „Deutsche Welle” din
Köln, dar care are şi vreo trei romane tipărite la
edituri româneşti – „Amintirile unui laş”, „Vara
transfugului” şi „Leptopiseţul unui european
temperat”. Coleg de grupă (în grupa F a Facultăţii
de Filologie din Universitatea bucureşteană) am
fost, vreme de cinci ani de zile, cu Nichita
Stănescu, pe care îl consider, aşa cum spuneaţi,
unul dintre cei mai importanţi „trifoi cu patru foi”
ai vieţii mele. Greu de spus în câteva cuvinte ce a
însemnat pentru mine prietenia cu Nini (aşa cum îi
spuneau cei apropiaţi) din anii Facultăţii. A
însemnat, oricum, enorm, a fost principalul atu al
supravieţuirii într-o epocă de tristă amintire. Pe
Nichita Stănescu l-am cunoscut în toamna anului
1952, la un ghişeu de la secretariatul Facultăţii de
Filologie, unde stăteam la o „coadă” respectabilă
pentru înscrierea în anul I, după ce rezolvasem cu
succes examenul de admitere din vară. Stăteam
cuminte, aşadar, la coadă predominant feminină,
când un june blond cu părul vâlvoi a apărut dintrodată, rugându-ne să-l lăsăm în faţă pentru că
pierde trenul de Ploieşti. Era Nini. Fetele din rând
au mormăit, fireşte, dar s-au liniştit repede, pentru
că Nichita nu avea niciunul dintre documentele
necesare înscrierii, venise să se înscrie doar cu
seninul ochilor săi albaştri. L-am ajutat, apoi, pe
Nichita, mai bine de o oră, să completeze toate
formularele, am fost ultimii care ne-am înscris în
seara aceea, şi faptul că ne-am înscris împreună a
favorizat, probabil, înscrierea noastră în aceeaşi
grupă, numită F, a Facultăţii de Filologie. De
aceea am şi detaliat împrejurările acelei
dupăamieze de septembrie 1952, pentru că, în
mare măsură, ele ne-au hotărât destinul comun.
Nini a pierdut în seara aceea trenul de Ploieşti
(deşi, cum îmi place mie să spun, la modul
metaforic, el n-a pierdut niciodată trenul de
Ploieşti), şi, în apropierea Universităţii, pe unde
astăzi se află Hotelul „InterContinental”, unde erau
nişte berării populare – era şi un circ ambulant, dar
fără legătură cu subiectul – am întârziat la câte o
halbă de bere, până când Nichita a devenit Nini,
iar eu am devenit – nu ştiu nici azi de ce – Căluţu.
Pe vremea aceea, Nini nu-şi materializase încă
talentul poetic – primul său volum, „Sensul
Iubirii”, apărea abia în 1959 – dar, se simţea bine,
avea suflet de poet (şi de filosof, aş zice). Cei cinci
ani petrecuţi împreună conţin amintiri de neşters
din anii formării mele intelectuale şi umane, în
general.

G.C. Mărturiseaţi că printre „părinţii spirituali”
ai dvs. se află Victor Iliu, regizorul unui film de
referinţă pentru cinematografia românească –
Moara cu noroc – şi George Ciprian, actor şi
autor al fermecătoarelor comedii „Omul cu
mârţoaga” şi „Capul de răţoi”. Cititorii noştri ar
fi interesaţi să afle câte ceva despre aceste două
mari personalităţi ale culturii româneşti, pe care
le-aţi cunoscut îndeaproape.

C.C. Victor Iliu a fost, cum frumos spunea Lucian
Pintilie, „cea mai înaltă instanţă intelectuală a
noastră, a cineaştilor, prima noastră conştiinţă
estetică”, transfigurată, prin nobleţea şi strălucirea
ei, într-o „conştiinţă criteriu”. Am multe motive
să-l consider pe Victor Iliu printre principalii mei
părinţi spirituali. Pe vremea în care răspundeam de
pagina cinematografică a revistei
„Contemporanul” articolele şi eseurile sale au
înnobilat demersul publicistic al revistei. A fost,
apoi, lecţia de artă şi de viaţă pe care mi-a oferit-o
în timpul filmărilor la Comoara din Vadul Vechi,
episod pe care l-am descris pe larg. Către sfârşitul
vieţii sale, Victor Iliu, în calitate de profesor la –
cum se numea pe atunci – Institutul de Artă
Teatrală şi Cinematografică, mi-a oferit şansa de a
fi profesor de istoria filmului la două promoţii de
viitori regizori, într-una avându-i ca studenţi pe
Mircea Veroiu, Dan Piţa, Nicolae Cabel, Petre
Bokor sau somalezul Youssouff Aidabi, în
cealaltă pe Timotei Ursu, Constantin Vaeni,
Nicolae Opriţescu, Andrei Cătălin Băleanu, Felicia
Cernăianu. Pentru mine, care, pe cartea mea de
muncă, am avut un singur loc de muncă, revista
„Contemporanul”, de la angajare (în 1 aprilie
1959) până în decembrie 1989, această scurtă
incursiune în universul învăţământului superior
(produsă prin „cumul” şi imposibil de continuat în
epocă), a însemnat un pas important în carieră,
inaugurarea unui drum pe care aveam să-l reiau
după 1990. Cât despre relaţia mea cu dramaturgul
şi actorul G. Ciprian, ar fi de spus faptul că
lucrarea mea de licenţă (coordonată de profesorii
Vicu Mândra şi Paul Georgescu şi numită pe
vremea aceea „lucrare de stat”) a fost consacrată
scriitorului şi actorului G. Ciprian. La ora
elaborării acelei lucrări nu exista nici o cercetare
monografică publicată despre G. Ciprian (ulterior
a apărit un studiu amplu, în două volume, al lui
Valeriu Râpeanu), drept pentru care, pentru a
obţine datele necesare despre biografia artistică şi
biografia propriuzisă a „subiectului”, am pus la
cale o serie amplă de dialoguri cu G. Ciprian, pe
care le-am purtat vreme de vreo două luni, acasă la
scriitor, descoperind – sub aparenţe înşelătoare,
chiar morocănoase – un spirit viu, cuceritor, cu
fermecătoare poveşti despre lume şi viaţă, aşa cum
sunt şi schiţele sale din „Cutia cu maimuţe”, un
seducător umor spontan dublat de un suflet de
poet, aşa cum o arată şi principalele sale piese
„Omul cu mârţoaga” şi „Capul de răţoi”, un
camarad desăvârşit, un bun cunoscător de vinuri
seci, aşa cum au dovedit-o toate întâlnirile noastre.
Iertată fie-mi „blasfemia”, dar nu spun decât
adevărul adevărat: în finalul uneia din aceste
întâlniri, a sosit acasă fiul cel mic al actorului,
Nică (la rândul lui actor, Ion Ciprian), şi ne-a găsit
pe amândoi în patru labe în holul de la intrare,
căutând pe jos cheia de la intrare, pe care o
scăpase maestrul. Toamna anului 1968 a fost,
pentru mine, un anotimp tragic şi dureros. O boală
necruţătoare a încheiat prematur, pe un pat de
spital din Roma, viaţa lui Victor Iliu, la numai 56
de ani, cam în aceleaşi zile găsea cheia de ieşire
din această lume şi G. Ciprian, şi tot atunci, pe un
pat de spital din Braşov, se stingea şi tatăl meu,
ultima sa bucurie din viaţă (ca să vedeţi cât de
sucită este lumea asta!) fiind discursurile antisovietice ale lui Nicolae Ceauşescu după invadarea
Cehoslovaciei, pe care le asculta în surdină la
„Europa Liberă”…

G.C. Ce amintiri mai picante aveţi din boema
tinereţii dvs., boemă care, dincolo de aventuri şi
agape bahice, a însemnat o stare de spirit, de
efervescenţă culturală şi, totodată, o formă de
rezistenţă la încorsetările comuniste şi de
afirmare a libertăţii individului?

C.C. În viaţa publiciştilor, un rol important, pe
lângă redacţiile în care îşi desfăşoară activitatea, îl
au subredacţiile – ca loc de destindere, după
încordările profesionale pe care le presupune şi le
conţine meseria. Cred că am cunoscut destul de
bine boema bucureşteană, încă dinspre finalul
deceniului al şaselea din veacul trecut, când am
fost angajat la revista „Contemporanul” şi
subredacţia noastră principală de atunci era
„Podgoria”, un refugiu încântător, în care veneam
adesea cu Nichita Stănescu, cu François Pamfil, cu
Nicolae Velea, cu Titi Rucăreanu, şi îl găseam,
nesmintit, la masa sa, pe Horia Lovinescu. Era
vremea când s-a născut binecunoscuta legendă
conform căreia dramaturgul avea, neapărat, pe
masă un pahar mare şi un păhărel, când bea din
păhărel se strâmba crunt, pentru a da ulterior pe
gât, dintr-o răsuflare, paharul mare, speculaţia
fiind aceea că paharul cel mare conţinea vodcă, iar
păhărelul – apă. Săpături ulterioare au demonstrat
că în ambele pahare era vodcă. Ani la rând, apoi,
subredacţia noastră, a celor de la
„Contemporanul”, a fost barul „Murano” de la
„Athenée Palace”, unde veneam adesea cu colegi
de redacţie mai tineri, Aurel Bădescu, Dinu Kivu,
Bebe Ignat, Laurenţiu Ulici, dar ne întâlneam
adesea şi cu Fănuş Neagu, cu George Astaloş, cu
pictorul Constantin Baciu, cu poetul cam
proletcultist Ion Bănuţă, cu reporterul frenetic
Alexandru Stark (de două-trei ori şi-a băut cafeaua
la masa noastră şi Petre Ţuţea!, care ne-a
teoretizat, o dată, mie şi lui Aurel Bădescu cât de
mare este „nevoia de proşti” în viaţa cea de toate
zilele, pentru că altfel nu i-am putea identifica,
prin contrast, pe deştepţi). Soţia mea susţine că
„Athenée Palace” şi-a construit corpul cel nou din
spatele clădirii principale cu banii mei şi-ai lui
Aurel Bădescu. Apoi, câtă vreme am lucrat la
revista „Caiete Critice” condusă de Eugen Simion
(unde am fost secretar general de redacţie, cu mici
întreruperi, între 1993 şi 2006), subredacţia
noastră nu numai la figurat ci şi la propriu a fost
„Terasa Rond”, devenită, după anul 2000,
„Business Land” (loc de odihnă din zona aşa
numitului „Rond Coşbuc”, situat la poalele
dealului pe care se află Casa Academiei, care
găzduia pe atunci sediul revistei „Caiete Critice”):
acolo îmi continui boema, cât mă va ajuta
Dumnezeu, şi în anii senectuţii (dar fără vodcă şi
cu apă cât mai plată!), întâlnindu-mă, din când în
când, cu foşti colegi din această ultimă redacţie,
tinerii sau foarte tinerii Bogdan Popescu, Oana
Soare, Sebastian Vlad Popa, Răzvan Adam.

G.C. În afară de articolele pe care continuaţi să
le publicaţi cu o admirabilă consecvenţă în
reviste, ce proiecte aveţi pe masa de lucru?

C.C. „Vârstele proiectelor” au cam trecut pentru
mine. Încerc, totuşi, să găsesc un spaţiu editorial
adecvat pentru o carte pe care am încheiat-o de
câteva luni de zile, „Al.G.Croitoru, zis şi Mister
Keystone”, şi ţin să închei ediţia definitivă a
volumului „Secretul lui Saizescu sau Un surâs în
plină iarnă”, a cărei primă ediţie a apărut în 1996,
deci acum aproape două decenii. Mă bucură
constatarea dvs. că eu continui să public „cu o
admirabilă consecvenţă” articole în presa
culturală, dar vreau să vă împărtăşesc o întâmplare
de acum vreo zece ani: o publicistă de televiziune
(nu vreau să dau nume) l-a întrebat pe un cunoscut
actor ce critici de film preferă, omul a răspuns că-l
citeşte cu interes pe Călin Căliman, dar publicista
l-a sancţionat cu o replică de tipul „dar ce, ăla mai
scrie?”…
A consemnat George CANACHE

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.