LUPI ŞI OI

Este trecut de miezul nopţii. Poate că ar
trebui să las naibii gândurile astea negre sau,
mai degrabă, înnegrite de negrul invizibil al
atâtor străluciri de mucava, să închid
calculatorul şi să dorm câteva ore. Mi-ar fi deajuns pentru a-mi pune cât de cât sinapsele în
ordine. Mâine, la muncă, am nevoie de ele.

Mai am încă nevoie de ele…
…În ultimul sfert de veac, binele a luato foarte serios spre rău, iar dincolo de aceste
două extreme, adică dincolo de bine şi de rău,
care astăzi se află într-o ceaţă de toamnă
ploioasă, parcă nu mai există nimic. Iluzia şi
speranţa sunt presate între cele două extreme
(şi ele amestecate), nu în afara lor, umbrite,
copleşite şi chiar anulate de ele. Dar nici
noţiunile astea nu mai au sensul lor tradiţional.
Omul trăieşte azi într-un fel de buimăceală
complicată şi neliniştită, fără seve şi fără
rădăcini, fără frunze şi fără flori, parcă s-au
dus naibii toate reperele şi toate orizonturile. E
drept, câteodată, sau chiar de cele mai multe
ori, când nu are repere şi orizonturi, omul nare nici griji şi, când n-are griji, ar putea chiar
să creadă că este fericit sau, în orice caz,
liniştit. Cam jumătate din cei care mai există,
adică din mulţimea românească bună încă de
muncă, a luat drumurile Europei şi ale lumii în
căutarea unui post de sclav pe moşia altora, în
timp ce moşia naţională a fost dată şi ea în cea
mai mare parte la alţii. După ce a scăpat de
grijile casei noastre comune, iar România s-a
autocedat de bună voie şi nesilită de nimeni la
alţii, deci fără război şi fără coasă, românul de
rând şi românul sus-pus de cel de rând la
presiunea celor care se cred (şi chiar sunt) un
fel de stăpâni ai lumii, ar trebui să fie fericit. A
scăpat de grija ţării şi chiar de grija casei lui.

Nu este însă aşa. Fiinţa omenească nu a
fost făcută din vreun ocean de linişte. Omul
pare o făcătură stranie, care poate fi liniştită
doar în neliniştile sale şi fericită doar în
împrejurări şi ipostaze pe care foarte puţini
dintre noi le înţeleg. Unul este fericit când i-a
dat altuia cu leuca în cap, altul este liniştit
doar când ajunge în patru scânduri. Cei mai
mulţi nu pot fi puşi nici într-o tabără nici în
alta. Sunt ca ei, sau ca nimeni. Doar omul este
unic şi irepetabil pe planeta Pământ şi în
Univers, nu?!

Omul acesta unic şi irepetabil din faţa
mea, de pe ecranul de după miezul nopţii al
laptopului meu sau ce o fi, pare să nu fie de
acord cu mine şi, probabil, iar o să-mi scoată
ciuperci otrăvite din pădurile defrişate de lupi
şi nereplantate încă de oi. Dar n-am ce face.
Nu-l pot evita. Pentru că este chiar Eul meu
ofensat, revoltat, umilit, batjocorit, răstignit în
Piaţa Mare a mult-căutatei noastre economii
de piaţă cenuşie şi pus să strige: Trăiască
libertatea!

Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, în
timpul tragediei sublime din Piaţa
Universităţii, sau al sublimei tragedii de la
kilometrul zero al României, cineva scrisese,
pe o cruce de lemn, cu litere de sânge: „Nu
plângeţi moartea pentru libertate! Dacii
râdeau de moarte şi erau liberi!”
Erau. Acum nu mai sunt. Li s-au înrobit
demult şi numele şi demnitatea şi istoria şi
umbrele şi pământul. Corbii lumii le-au scos
ochii şi au încercat să-i scoată şi pe ei complet
din istorie, din toate istoriile, inclusiv din
istoria României, ca şi cum n-ar fi fost… Aşa
cum diriguitorii învăţământului românesc de
azi, ajunşi acolo, în vârf, Dumnezeu ştie cum
şi de ce, au reuşit să scoată istoria României
din şcoală şi s-o arunce la coşul cu gunoi al
istoriei. Ce e aia istorie?! La ce foloseşte?!

României, indiferent de mărimea şi calitatea
creierelor pe care le au, învaţă cum să fie slugi
inteligente şi ascultătoare, patria lor fiind
acolo unde sunt plătiţi mai bine. Şi creierele
totdeauna sunt plătite destul de bine de cei
care le culeg în folosul lor… Aşa că nu mai
este nevoie nici de istorie naţională, nici de
ţară, nici de trecut, nici de viitor. Prezentul şi
viitorul se află acolo unde este mai bine.
Trecutul trebuie să moară! Iar unii dintre
aceşti urmaşi ai urmaşilor corbilor care au
scos ochii morţilor daci de pe ultimele
câmpuri de luptă de atunci, trăiesc, azi, în
România dedacizată, în ţara Dacilor de ieri, şi
îşi zic Români, numele lor frumos fiind astăzi
pastişat periculos şi ostentativ de ţiganii din
România care, azi, îşi zic, cu acordul
neinteresat al Parlamentului român, rromi. Cu
doi „r”, ca să fie şi mai accentuată această
ofensă adusă numelui de român… Dar cui îi
pasă!?

…Insul din faţa mea nu este însă dacul
falnic din cele peste o sută de statui din piatră,
unele din marmoră de porfir, simboluri care
încă se mai află azi prin toată lumea, inclusiv
pe unele dintre cele mai mari edificii ale
Imperiului Roman de ieri, ci un general în
retragere al Armatei României, căruia i s-a
tăiat de două ori pensia, i s-a recalculat de
douăzeci de ori, pentru ca, în final, să rămână
tot aşa, ba chiar, pentru el, puţin mai mică,
căruia i s-a rânjit, de o sută de ori, în nas, şi,
prin glasul politichiei româneşti, i s-a spus, în
piaţa publică, în văzul tuturor nevăzătorilor, că
este un nimeni, un asistat social, care a fost
umilit şi persiflat în faţa naţiunii, ca şi cum ar
fi fost un profitor al muncii acestei naţii. Iar
unii dintre membrii acestei naţii, aflaţi,
întâmplător sau nu, la o coadă pentru a-şi plăti
dările, l-au huiduit… Pentru că aşa le-a spus
lor politichia românească de la putere. Iar
blasfemia asta aparţine chiar prim-ministrului
de atunci, un fel de geniu-harnic, orb şi surd,
ca să nu-i spun altfel, pus pe schimbarea
schimbărilor lumii, profesor universitar de
drept constituţional, coautor al unor prostii cât
roata carului, pe post de reforme geniale şi de
strategii nemaicunoscute pentru ieşirea
românescului dintr-o criză de care, până la
acea dată, nu auzise nimeni… Politici şi
strategii care au generat un dezastru echivalent
cu un război de mare intensitate … De fapt,
era summumul unui război care se declanşase
împotriva României chiar din momentul în
care se proclamase, în decembrie 1989,
eliberarea sa de comunism. Un război care
continua, de fapt, războiul legiunilor romane şi
al celor care au tot urmat, împotriva acestei
ţări, cu pământ din Pământul lui Dumnezeu…
Iar gradul pe care-l poartă acest general din
faţa mea, ca urmare a funcţiei pe care a avut-o,
a unei cariere strălucite şi a unor performanţe
realizate în cele patru decenii de trudă în kaki,
a fost acordat, cu „generozitate”, dezinvoltură
şi nedemnitate, cui a vrut şi cui n-a vrut să-l
aibă, fie el fost soldat-fruntaş, fost plutonier
sau pur şi simplu civil mai cu moţ, care n-are
şi n-a avut niciodată absolut nicio legătură cu
Armata României şi cu atât mai puţin cu
componenta strategică a conducerii acesteia…
Pentru că, se ştie, toţi generalii sunt sau ar
trebui să fie strategi şi demnitari militari. Cei
care au acordat nemilitarilor acest grad
trebuiau să ştie că gradul de general nu se
acordă decât unora (foarte, foarte puţini!)
dintre coloneii în activitate, promovaţi pe o
funcţie de general, în urma unui examen foarte
riguros şi numai dacă au cunoştinţe militare
temeinice, abilităţi şi competenţe de
importanţă strategică şi dacă ţara are nevoie de
astfel de demnităţi militare…

Generalul din faţa mea, deja încărunţit,
mă priveşte tăcut şi nu mă întreabă de ce îl tot
caut. Doar vremea lui a trecut… Şi nici eu nu-i
răspund… Pentru că nu-l caut. Este mereu
aici, pentru că şi eu sunt mereu aici… În faţa
dezastrului, până şi militarii supravieţuitori,
dedublaţi sau nu, înmărmuresc sau plâng…
…În ultimii 25 de ani, m-am gândit mult
la ceilalţi de două ori 25 din viaţa mea. Mă
mai gândesc şi acum. Tot la cele trei sferturi
de veac care au trecut până în acest miez de
iunie, 2015. Este deja 15 iunie. Ziua trecerii în
nefiinţă a Eminescului. După miezul nopţii,
gândurile sunt parcă mai limpezi, chiar dacă
ultimul sfert de veac pământean a fost, pentru
noi, copacii ăştia umani din umbrele
Carpaţilor, războaie fără glorii, iluzii efemere
şi deşertăciuni austere…

Nu-mi vine să ies din nedumerire. Încă
sunt năucit de dezastrul care a lovit România
în aceşti 25 de ani, timp care ar fi trebuit să fie
de libertate, prosperitate, securitate. Am în
faţa mea un tabel cu întreprinderile distruse.
Unul dintre ele. Sunt atât de multe, încât mă
îngrozesc. Peste 1200! Cum de au fost distruse
întreprinderile, combinatele, unităţile agricole,
institutele de cercetare, sistemele de irigaţii,
infrastructurile de transport, minele, tot ce a
existat şi a bătut fierbinte în inima economică
a ţării, în viaţa oamenilor, în orizonturile,
liniştile, neliniştile şi speranţele lor? Ce treabă
au avut aceste întreprinderi minunate, locuri
de muncă onorabile pentru români, cu
comunismul? Ele produceau bunuri materiale,
valori materiale, nu concepte politice,
ideologii şi teorii de doi bani care au sluţit
dintotdeauna minţile oamenilor de rând şi au
folosit celorlalţi, torţionarilor de orice fel, mai
ales politici, ai acestui popor, pentru a-şi
umple buzunarele, pentru a înrobi ţări, pentru
a produce dezastre…

Am bătut ţara în lung şi în lat în aceşti
ultimi douăzeci şi cinci de ani. Ca şi înainte.
Chiar dacă, într-un sfert de veac, iarba şi
buruienile au acoperit cât de cât locurile
dezastrului, urmele au rămas. Seismul politic
devastator n-a lăsat nimic neafectat. Tot, dar
absolut tot, a fost dărâmat, fisurat, abandonat
sau donat pur şi simplu cui a vrut şi cui n-a
vrut. De parcă ar fi fost o povară pentru
România şi nu un modus-vivendi, nu un mod
de a prospera prin muncă şi demnitate! În
general, toate valorile şi bogăţiile ţării au luat
şi iau în continuare drumul străinătăţii, iar
banii plătiţi de cei care au cumpărat pe nimic
România, pentru că aşa ne-ar fi cerut mai
marii-lumii ca să accepte că mai existăm sub
semnul duratei, au intrat în buzunarele unora
dintre politicienii de top şi ai unor capi ai
reţelelor mafiote de tot felul. Toţi aceşti
monştri s-au repezit ca şacalii pe trupul
însângerat al României. Preţ de un sfert de
veac, nimeni n-a văzut asta. Iar cei care au
văzut – adică cei obligaţi de rolul şi de sensul
existenţei lor să vadă – au tăcut sau, şi mai
rău, au făcut dosare. Dosare pentru sertare sau
pentru vremuri potrivite.

Şi iată, vremurile potrivite au venit.
După ce aproape întreaga industrie a
României a fost distrusă, vândută ca fier vechi
sau donată altora, după ce inclusiv resursele
strategice au fost date cui a vrut să le ia, după
ce băncile româneşti au fost rase de pe
suprafaţa pământului chiar în primii ani ai
ultimului deceniu al secolului trecut (dacă vrei
să distrugi sau să cucereşti un stat, trebuie să-i
distrugi în primul rând sistemul bancar),
România a devenit, doar în câţiva ani, una
dintre cele mai vulnerabile şi mai sărace ţări
din Europa. Săracă, umilă, plânsă, dar cu o
clasă politică presărată de golani sadea, de
şmecheri de cartier, de ticăloşi cu ochii
bulbucaţi care s-au comportat şi se comportă
cu ţara pe care trebuie să o slujească, ca o fiară
cu prada însângerată. Deşi România, datorită
resurselor pe care le are şi potenţialului uman
deosebit, este una dintre cele mai bogate ţări
din Europa, cu cea mai veche populaţie de pe
continent şi cu cea mai mare contribuţie la
securitatea şi stabilitatea zonei în care se află,
ea nu-şi mai aparţine. Poporul român n-a
atacat niciodată pe nimeni, dar a suportat cam
toate atacurile care s-au dezlănţuit de-a lungul
mileniilor în această parte de lume… Mă mir
cum de mai există pe pământul strămoşilor săi,
mai ales că, de cele mai multe ori, în istoria sa,
în mare parte, cei care l-au condus au fost,
nolens, volens, unii dintre cei mai mari
duşmani ai săi.

Şi iată, a venit vremea scadenţei. A
căzut ca un fulger asupra unor capi ai clasei
politice, acuzaţi de corupţie…
Ce să-i mai spun acestui alt Eu al meu?
După 25 de ani, s-au găsit şi ăştia să
dezgroape morţii! Şi numai pe români. Dar şi
pe ăştia selectiv. Ăsta da, ăla nu… Iar cei
vinovaţi de marele dezastru continuă să
rânjească şi să ceară! Au dreptul la tot! Chiar
dacă ţara dispare, pentru că ei au dus-o la
dezastru, dreptul lor rămâne. Drept, Dreptate,
Justiţie, independenţă a Justiţiei, obiectivitate,
dura lex sed lex! Bazaconii! Importante ar
trebui să fie eforturile concentrate ale puterii şi
instituţiilor care o slujesc pentru recuperarea
pagubei, pentru înapoierea ţării românilor şi
nu pentru a zornăi cătuşele sau pentru a prosti
lumea.

Justiţie! Doamne, ce vorbă mare! Într-o
ţară în care toate rânduielile au fost distruse, în
care creierele au plecat unde au crezut că este
mai bine pentru ele, în care dreptul de
proprietate a creat conflicte uriaşe, care au
administraţia, Justiţia se confruntă cu milioane
de dosare de mii de pagini, îţi trebuie un an
întreg să citeşti un astfel de dosar şi să şi
înţelegi ce se află acolo, dar trebuie spus totuşi
că majoritatea judecătorilor se descurcă,
totuşi, în acest labirint…

La vârf însă, mai ales la nivelurile cele
mai înalte ale acestei instituţii, politicienii au
reuşit să-şi impună regulile lor, începând chiar
cu Curtea Constituţională… Este oare posibil
ca un astfel de organism – garda Constituţiei –
să apeleze la tertipuri atât de josnice pentru a
invalida un referendum în care 7.400.000 de
oameni (din 8.000.000 câţi s-au prezentat la
vot) au votat îndepărtarea preşedintelui
României din funcţie, doar ca să-l ajute pe
acesta să ducă corabia la mal, adică să rămână
în funcţie până în ultima zi de mandat, că aşa
vrea el?! „V-am tras-o!” parcă spune râsul lui
sfidător, cu gura până la urechi al acestui om
care va deveni totuşi o legendă de şmecherie şi
politică de cartier la nivel naţional.. Sunt curat
ca lacrima, spun ochii lui sfidători, jur că nu iam dat copilului un pumn în plex, fac ce vreau
cu voi, vreau vilă spaţioasă, maşini, birou,
paznici pe banii statului, vreau tot! N-aveţi
decât să căutaţi prin dosare până veţi încărunţi,
oricum, nu veţi găsi nimic, sunt curat ca
lacrima cu care l-am plâns pe Stolojan… În
cei zece ani de preşedinte şi în cei
cincisprezece de dinainte am avut tot timpul să
fac curăţenie prin dosare… Nu vă puteţi pune
cu mine! Eu sunt unic şi irepetabil.
Desigur, nu toţi politicienii sunt aşa. Dar
cei cu scaun la cap şi respect faţă de această
ţară sunt probabil foarte, foarte puţini.
Majoritatea dintre ei au creat situaţii extrem de
grave de care să se folosească ulterior pentru
a-i acuza pe ceilalţi, sau pur şi simplu pentru a
clămpăni. Naţiunea este derutată, învrăjbită,
partizană, un mediu cât se poate de prielnic
pentru îngroparea definitivă a ce a mai rămas
românesc din România.

Ce n-au reuşit
inamicii de patru milenii ai spaţiului
românesc, reuşeşte ticăloşia politică
românească, sprijinită necondiţionat de unii
indivizi din instituţiile care o slujesc…
… În decembrie 1989, chiar în ziua de
Crăciun, un tribunal ad-hoc, i-a judecat pe
soţii Ceauşescu, huliţi de naţiune în acel
moment, şi, în două ore, i-a trimis în faţa
plutonului de execuţie. Îmi aduc aminte de
acele zile pe care le credeam înălţătoare. Erau
însă murdare. Mă aflam în redacţia la care
lucram, în faţa televizorului, târziu, în noapte,
când s-a transmis procesul şi execuţia. Am
exclamat atunci, indignat de crima care se
comisese absolut gratuit: „Crimă oribilă! În
ziua de Crăciun! Cei doi trebuiau aduşi în
Bucureşti, într-un apartament de la Academia
Militară, păziţi şi protejaţi de două divizii de
tancuri, dacă era nevoie, şi judecaţi în timp,
după toate regulile Justiţiei.” Nu era nicio
grabă! Armata Română a dejucat planurile
invadatorilor, iar un atac asupra României ar fi
însemnat concentrarea la graniţele României a
cel puţin cinci armate, or aşa ceva nu se putea
face în secret. Cele câteva unităţi sau mari
unităţi sovietice de la Est de Prut, din câte ştim
noi până acum, nu aveau capacitatea să atace o
ţară. Ele puteau intra în România, dacă noua
conducere de la Bucureşti ar fi cerut ajutorul
lor…

Nu l-a cerut nimeni. Miza a fost
învrăjbirea României în interior şi crearea
unor situaţii confuze în care forţele armate ale
României să se lupte între ele. Diversiunea
radioelectronică, puternica presiune
psihologică şi acţiunile provocatoare ale unor
grupuri special pregătite pentru a crea
diversiuni au fost, foarte rapid, dejucate de
Armata României, chiar dacă preţul plătit în
vieţi omeneşti nu a fost mic. Ceea ce s-a
întâmplat atunci a fost una dintre cele mai
murdare diversiuni din istorie! Unii, poate, au
vrut să cadă Ceauşescu, alţii au vrut, în mod
sigur, să cadă România!

România nu a căzut atunci. Dimpotrivă,
în acele momente, deşi pe străzi de aflau
baricade, renăştea. A căzut ulterior, fără nici
un foc de armă. Inamicii României au folosit
cum nu se poate mai bine arta războiului a lui
Sun Tzî. Românilor ticăloşi le-au fost oferite
curve, iar fecioarele României au fost răpite şi
trimise prin reţelele de prostituţie ale Europei,
învăţământul a fost distrus, industria de
apărare spulberată, armata redusă de la peste
300.000 de oameni la 75.000…, poporul
român decimat, umilit, alungat pe meridianele
Europei, în căutarea unui loc de slugă…

În ţară a rămas ce a mai rămas. România
de azi este ce a rămas din ce a mai rămas şi, ca
şi cum n-ar fi de-ajuns, politichia românească
de azi, la îndemnul mai-marilor sau maimicilor ei mentori, au înstrăinat deja cam 40 la
sută din teritoriul de azi al ţării, plus petrol,
gaze, aur, resurse.

Azi, în România, sunt prea mulţi lupi şi
prea puţine oi. Deja lupii au început să se
mănânce între ei. Poate că vremea scadenţei se
apropie, dar nu şi oprirea dezastrului. Ţara nu
mai are aproape nimic al ei, totul a fost
jecmănit, vândut pe nimic, dăruit, risipit sau
pur şi simplu lăsat să putrezească, distrus cu
ură şi ferocitate, de parcă nu ar fi fost munca
poporului român. Actuala putere, votată
cândva, parcă într-o altă viaţă, de 80 la sută
din români, este închisă pur şi simplu în
capcanele construite cu viclenie de un monstru
politic. Efectul acestei confruntări nu poate fi
decât un alt dezastru. Deja ţara se află aproape
într-o totală dezbinare, generată de o clasă
politică imatură, hrăpăreaţă, arogantă,
iresponsabilă şi ticăloasă. Nu există niciun
mare proiect, niciun mare ideal, nici un steag
sub care să se adune românii. Toate instituţiile
de reacţie strategică fundamentală, inclusiv
armata, au fost decimate. Sau, în orice caz,
transformate în nişte structuri de nişă, valabile
pentru alţii. Conducerea ţării seamănă cu o
asociere între viclenie şi neputinţă, între
dictatură şi inocenţă, între şmecherie şi
smerenie, între pungăşie şi prostie, între cal şi
samar, între lup şi oaie… Dar, n-am nicio
îndoială că va veni şi vremea scadenţei! Că
aceşti monştri care au pungăşit şi ruinat ţara
vor plăti! Sigur, prea general şi prea fără
acoperire ce spun eu aici şi ce cred eu despre
ce va fi în cele din urmă. S-ar putea să nu fie
chiar aşa. După ce dacii au fost învinşi, Dacia
a dispărut de pe suprafaţa pământului şi din
istorie. Iar ce se mai spune astăzi despre acei
oameni de demult nu este nici măcar istorie.
Probabil că tot cam aşa se va întâmpla şi cu
România… Dacă nouă nu ne prea pasă şi ne
este bine acolo unde ne este bine, iar acest
acolo nu mai este neapărat locul numit
România, atunci de ce ar renunţa cineva la un
astfel de bine pentru a se sacrifica pentru ceva
care nu mai este efectiv legat nici de
bunăstarea şi nici de supravieţuirea sa şi a
familiei sale?!

Poporul acesta a ales, a cules şi răscules
ce a ales. Prin târguri, poporul se târguieşte
sau se tânguie, îşi dă cu părerea, produce bârfe
şi ţăţisme. Unii se iau la harţă pe fel de fel de
oameni politici, telenovelele din spaţiul public
românesc sunt în floare. Miturile politice s-au
spulberat. Unii dintre liderii politici sunt la
închisoare. Alţii, inclusiv blonda juristică
crescută de cel mai cel preşedinte al tuturor
timpurilor, se află într-un proces, după ce a
fost arestată şi transportată de colo-acolo,
umilitor, cu cătuşe. Pentru că, vezi Doamne,
aşa sunt procedurile! Acum stă bine-mersi în
palatul ei pe care şi l-a făcut din leafa ei de
politician la putere sau în opoziţie şi din cea a
soţului ei, campion în afacerile bănoase cu
statul. A vrut să pară superputernică, să arate
la toată lumea că ea are forţă, demnitate,
onoare şi caracter… Şi a arătat. În acest timp,
o altă blondă, cu nimic mai prejos, la fel de
frumoasă, de fixistă, de categorică şi de
juristică, precum cea despre care tocmai am
vorbit, suie şi suie… Poate că, mâine, o vedem
nu doar ministreasă, ci chiar primministreasă… Că funcţia asta este pentru toţi
cei care, într-o formă sau alta, se ceartă (sau
nu) cu Cotroceniul şi, la fel ca palatul de lângă
statuia Leului Geniştilor, dă cu palma în
mămăligă. Spre deliciul unei naţii care, încet,
încet dă ortul popii…

În timp ce preşedintele trecut vrea, în
continuare, palate, iar cel prezent vrea,
neapărat acum, în clipa aceasta,, un nou
guvern, într-un fel, guvernul lui…
Oare mai există cineva în ţara aceasta şi
pe lumea aceasta care să vrea un guvern al
României?!
Iar acest guvern (trecut, prezent şi viitor)
o să afle oare vreodată că el este şi trebuie să
fie un guvern al României?!
Greu de spus, acum şi aici, la miezul
nopţii, când sufletul arde şi sinapsele dor…
Gheorghe Văduva

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.