Recenzii şi cărţi primite la redacţie

Elis Râpeanu – Poezii pentru şcolari şi
mai mici, dar şi mai mari

Elis Râpeanu s-a născut la 27 august
1939 la Valea Călugăreacă, judeţul Prahova.
A absolvit la Bucureşti: Facultatea de Limba
şi Literatura română; Facultatea de Limbi
clasice, romanice şi orien7tale (Secţia
franceză); Universitatea Ştiinţifică (Secţia
spaniolă); Universitatea Politică de Conducere
şi Şcoala Populară de Arte (Canto popular şi
romanţe). A devenit doctor în filologie, în anul
1999, cu tema „Epigrama în literatura
română” (conducător ştiinţific prof. univ. Dr.
Ştefan Cazimir), considerată prima lucrare de
doctorat din lume cu acest subiect.

A absolvit toate treptele învăţământului
universitar: asistent, lector, conferenţiar şi
profesor la Catedra de Limbi moderne din
Universitatea Politehnică şi Universitatea
Spiru Haret, ambele din capitală.

Debutează editorial cu versuri, cu
placheta
Simfonie (Ed Litera, 1970). Până în
prezent a publicat 9 volume de poezii, 3 de
istorie şi critică literară, un roman pentru tineri
(
Băiatul cu mingea – 2008), două volume de
versuri pentru copii (
Sfatul din poiană – 1985;
Hora anotimpurilor, poezii pentru copii,
părinţi şi bunici
– 2014 ) şi numeroase studii
filologice.
Revine cu
Poezii pentru şcolari şi mai
mici, dar şi mai mari
(Ed. SemnE, Bucureşti,
2014), volum pe care-l comentăm în
continuare.

Aş încadra poeziile pentru adolescenţi în
regimul diurn al imaginarului, caracterizat de
Gilbert Durand (
Structurile antropologice ale
imaginarului
, Ed. Univers, 1977) prin:
solaritate, transparenţă, seninătate, eroism,
moralitate, spirit justiţiar. Caracteristicile se
regăsesc şi în volumul menţionat, semnat de
Elis Râpeanu. Moralitatea se dizolvă în
aspectul educaţional al sfaturilor pentru viitor:
„Şi educaţia-i, se pare,/ ca lucrul bun de
dimineaţă:/ Familia-i aceea care/ Ţi-ndrumă
primii paşi în viaţă// Chiar dacă şcoala-i azi
schimbată,/ Expresia din vremi rămasă/
Valabilă-i ca şi-altă dată:/ Să ai cei şapte ani
de-acasă…” (
Expresie cu tâlc) Educaţia nu se
poate face fără admonestări bine intenţionate:
„De m-a certat din când în când/ sau c-o
privire m-a mustrat/ Eu ştiu că a avut în gând/
Să ies un om adevărat” (
Tata).

Ceea ce conferă specificitate volumului
este o percepţie singulară a luminii florilor
care transfigurează liric toate aspectele vieţii
adolescentine, creindu-se un univers paralel,
solar: „Şi din înaltul florilor coboară/ Lumina
florilor pe-ntraga ţară”. Iar primăvara: „Cu
soare-n gând, în pas de balerină,/ Pluteşte-n
văluri ninse de lumină,”. Am citat din poezia
Primăvara din lumina florilor.

În acest
univers înmiresmat: „Trandafirul-şi saltă firul/
Pe o treaptă de lumină” (
Dimineaţa) şi lebăda
îşi scrie graţios mişcările cu o rază: „Şi tăcută,
cum e taina,/ Fină ca o lalerină,/ Neştiută-şi
poartă haina/ ca pe-o dâră de luminnă”
(
Lebăda). Iar nechezatul cailor: „…… răsună/
ca un ţipăt de lumină” (
Caii)
Lumina induce sacralitate: „Dă-mi,
Doamne, raza ta de soare/ ca semn de
binecuvântare” (
Ruga pruncului Petru la
botezul său
)

Pe acest fond de transfigurare luminoasă
se petrec evenimentele liricii poetei Elis
Râpeanu.

Braţele ocrotitoare ale mamei se strâng
ca un cuib căptuşit cu dragoste: ”Braţele
măicuţei mele -/ Două aripi rotunjite -/ Mă
cuprind ca-n cuib în ele/ Când la piept se
strând grăbite” (
Braţele mamei), motiv pentru
care i se cuvine recunoştinţă de 8 Martie şi nu
numai: „De ziua ta, măicuţa mea,/ Ţi-aş da şi
luna de-aş putea/ Şi toate stelele din cer,/ Şi
soarele, drept giuvaer (
Sărbătoarea mamei).

Observăm şi în finalul acestei strofe,
preponderenţa solară caracteristică regimului
diurn al imaginii.
Pentru şcolarii cei mici, poeta le
dăruieşte versuri cu personaje din lumea
animalelor şi păsărilor, cu scop educaţional
(
Căţeluşa şi pisoiul, Cloşca, Broasca şi
cuvântul rostit, Capra cea lăudăroasă
etc), iar
celor mai mari mari, le atrage atenţai asupra
importanţei şcolii pentru viitorul lor. De
asemenea, celor mari li se dedică poezii
ptriotice atât de necesare formării unui
cetăţean adevărat, cu atât mai necesare astăzi
când aspectul este neglijat în epoca noastră de
globalizare prin şetegerea identităţii naţionale
(
De Ziua eroilor, Veteranii de război, Măsura
dragostei de Ţară
).

Poeta nu ezită să le
amintească tinerilor că peste Prut trăiesc tot
fraţii noştri (
Frate către frate, Rugăciunea
Timpului, Dor de Bucovina
): „Fă, Doamne,-n
clipa asta o minune,/ Presară pe hotare
busuioc,/ Azi Timpul stă-n genunchi,la
Rugăciune,/ Adună, Doamne, Ţara la un loc!”
(
Rugăciunea timpului – poezie ilustrată cu
harta Românei Mari).

Poeta îşi exprimă recunoştinţa faţă de
tinerii cu înalt spirit civic, martiri în revoluţai
din decembrie: „Te-a răstignit secunda de
iubire…/ Erai o rază cu priviri de nalbă,/ Iar
pletele-ţi foşneau a nemurire…/ Surâsul ţi-angheţat pe-o cruce albă.” (
Mireasă în
decembrie
) Regăsim în această poezie spritul
justiţiar din cadrul regimului diurn al
imaginarului.

Duhul sărbătorilor de iană readuce
spiritul solar în sufletele tuturor (
Casa
colindelor, Seara Anului Nou, Magia Anului
Nou, Rondelul Revelionului
), sădind totodată
în mintea tinerilor dragostea pentru tradiţiile
care însoţesc aceste evenimente.

Versurile din volumul Poezii pentru
şcolari şi mai mici, dar şi mai mari
sunt de
factură clasică, exprimând în ritm şi rime,
dragostea autoarei pentru tinerii care
constituie viitorul acestei ţări. Ceea ce aduce
nou acest volum de versuri semnat de Elis
Râpeanu este universul de lumină, dragoste şi
candoare, înmiresmat de radiaţiile florilor,
care transfigurează sufletele cititorilor.
Lucian Gruia

Constantin MironescuTăiere de aripi
Editura Amurg sentimental, 2014

Cartea este alcătuită dintr-o poezie a
groazei, o poezie a întunericului şi spaimelor
fără speranţă. Este reflexia lirică a dezordinii
şi lipsei de valori morale şi culturale, o poezie
a unui sfârşit de lume, deprimantă şi plină de
confuzie. Eul liric ne apare copleşit de
sentimentul triumfului imanent al răului,
pământul pare uitat de soare şi scăldat într-un
întuneric devorator şi atotstăpânitor.

Est născută în versuri o lume a unei continue
orbecăiri
Marea Orbecăire, în care totul este
cenuşiu şi negru
„ Ne căutăm sufletele
/(ascunse de teamă)/ în străfunduri de mină/şi,
neavând cine să intervină,/încercăm să punem
în mişcare/ vagonetele goale, pe
întuneric,/Orbecăind c-un chiot isteric.” (pag.
59).

Suntem martori ai răsturmnării totale a
scării de valori, moartea unui interlop devine
mare eveniment de presă iar dispariţia lui este
şi un eveniment politic el fiind un fost
parlamentar, în timp ce moartea unui poet este
neobservată, şi costurile unei modeste
înmormântări sut suportate dintr-o chetă a
colegilor de cenaclu. Gândul mă trimite la un
curent de gândire înfricoşător, un strigăt de
revoltă şi trezire „ Dumnezeu a murit” şi la
lume reprezentată ca voinţă de putere în
gândirea lui Nitzche, pervertită prin
interpretare falsă şi tendenţioasă de sora lui în
bază teoretică a ideologiei fasciste şi naziste.

În viziunile poetului omul contemporan
devine captiv, ca un robot, inclus într-o masă
informă de trupuri fără personalitate (
Captivii
pag 65)
poem scris poate întâmplător în 4
martie 2013, zi împovărată de amintirea
dezastrului de la cutremur.

Motivul tipătului bufniţei (Ţipătul de
buhă) anunţând şi veghind vizita morţii, face
parte dintr-un registru universal uman şi-mi
aduce aminte de titlul romanului Crie de al
Chouette din trilogia marelui scriitor francez
Herve Bazin, este frământarea conştiinţei
creatoare faţă în faţă cu o lume de sfârşit de
ciclu evolutiv cu trimiteri la Apocalipsă ( fără
a o asocia însă o judecată izbăvitoare care să
fie menită să separe binele de rău şi să asigure
trimful izbăvitor al binelui). Viziunile din
Secvenţă de apocalipsă (I) pag 49 şi Secvenţă
de Apocalipsă(II) pag 50
au sfârşit demolator,
nihilist, elimină total speranţa, credinţa şi
iubirea ca soluţii salvatoare întrevăzute sau
considerate de profetul biblic. În plus mesajul
final al apocalipsei este un mesaj al luminii şi
slavei al vieţii eterne în care vor vieţuirii în
nemurire cei drepţi.

Oraşul moare pag. 64 este un poem în care
toate evenimentele şi fenomenele inventariate
sunt privite doar într-o perspectivă distructivă,
se uită entuziasmul, buna credinţă şi spirtul a
Olimpic pozitiv al întrecerilor sportive, al
competiţiilor animate de dorinţa de
perfecţiune, se neglijează uriaşa cantitate de
speranţă asociată cu alegerile politice, totul
fiind privit negativ
”Oraşul moare…/ în
dezlănţuirea de adrenalină/ după victoriile
echipei STEAUA-câte mai sunt-/în cupele
europene /sau la manifestaţiile organizate/ cu
prilejul victoriei/ în alegerile locale,/
parlamentare, /prezidenţiale,
/europarlamentare, /în alegerile de partid/sau
de şefi de gaşcă.”.(Oraşul moare)
Constantin Mironescu este un poet
contemporan talentat, cu mare putere de
exprimare, un om care nu numai scrie poezie
dar o şi trăieşte la cel mai inalt nivel
emoţional, în accepţiunea sa poezia se cere
declamată maiakovskian, sau mai apropiat în
stilul teatral şi declamator în care Adrian
Păunescu îşi recita în mari spectacole publice
poemele sale încărcate de mesaj.

Animat de un spirit cetăţenesc accentuat,
poetul cu convingeri politice puternice de
stânga care chiar dacă nu sunt exprimate
explicit transpar cu uşurinţă în discursul său
liric Contantin Mironescu riscă uneori să
sacrifice aspiraţia spre eternitate a mesajului
poetic prin dizolvarea lui în malaxorul
discuţiilor politice sterile şi trecătoare.

Productivitatea impresionantă a
creaţiei sale poetice se individualizează
inconfundabil, este impresionată ca volum dar
spaţiul ideatic al meditaţiei şi reflecţiei lirice
are încă mari rezerve de lărgire iar poetul, cu
sensibilitatea, şi marile disponibilităţi de
exprimare de care dispune poate să le
exploreze în registre noi în care filonul liric să
nu fie atât de tributar faptului cotidian.
Gheorghe Indre 

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.