Iustina Suciu – O existenţă dedicată formării şi apărării demnităţii umane

Iustina Suciu s-a născut în comuna Luna,
judeţul Cluj, la 17 aprilie 1932. Mama ei,
Maria Hada a avut acest copil dintr-o legătură
din tinereţe, cu Ioachim Suciu. Prejudecăţile
specifice satului vremii nu au favorizat
căsătoria celor doi tineri, aşa că Maria Hada, o
fată cu un copil din flori, s-a căsătorit cu un
bărbat aflat şi el la a doua căsătorie, Tulai
Gligor, unul dintre reprezentanţii familiei
Tulai, care a dat mulţi intelectuali şi oameni
performanţi, înzestraţi şi serioşi, capabili să îşi
asume responsabilităţi profesionale şi sociale
de mare dimensiune şi vizibilitate.


În copilărie Iustina a fost o fetiţă plină de viaţă
şi energie, un partener ideal de joacă pentru
verişoarele şi prietenele de vârsta ei. Aşa se
face că pe locul lor de joacă din Dealul curţii,
într-una din zile, a fost accidentată de un cal
scăpat din frâu, care a lovit-o puternic în
bărbie. Dând dovadă de mare prezenţă de
spirit şi curaj, verişoara ei mai mare, Lala
Tulai a intervenit imediat să oprească
sângerarea, a dezinfectat rana cu alcool, a
cusut-o şi a pansat-o, iar organismul tânăr s-a
vindecat; a rămas însă o cicatrice pentru
întreaga viaţă.

Era o fetiţă durdulie şi plină de viaţă,
inteligentă, harnică şi dornică să înveţe cât
mai mult. Mama ei, o femeie frumoasă şi
înzestrată, a învăţat croitorie: era o croitoreasă
foarte pricepută, de la care Iustina învaţă şi ea
meseria moştenind-o în îndemânare.

Iustina elevă la Şcoala Normală
Era îngrijită, cu hăinuţele curate întotdeauna,
avea un mers legănat şi obişnuia să murmure
câte un cântec sau un refren nedefinit, aşa
după cum şi-o aminteşte doamna învăţătoare
Valeria Ibănescu, născută Ocolişan.

La vârsta de şapte ani Iustina începe cursurile
şcolii primare din sat, unde este colegă cu
Valeria Ocolişan. Urmează ciclul al doilea în
oraşul Turda. Nu se mulţumeşte numai cu atât
şi, susţinută de părinţi, pleacă la Şcoala
Pedagogică de Fete din Cluj pentru a deveni
învăţătoare. Pe holul larg al şcolii pedagogice,
aşteptând cu emoţii rezultatul examenului de
admitere, s-a întâlnit din nou cu Valeria
Ocolişan şi cu Lina Urcan. Mare le-a fost
bucuria când au aflat că au intrat. Era imediat
după război iar satele aveau mare nevoie de
învăţători. S-au înfiinţat trei clase paralele A,
B şi C: Valeria în A, Iustina în B iar Lina în C.
Au absolvit în 1952 şi au plecat fiecare la
posturile lor.

Iustina, ambiţioasă din fire, s-a pregătit şi a
dat examen la Facultatea de Filologie din Cluj,
unde a intrat cu brio. După absolvire a fost
numită ca profesor în comuna Triteni, unde nu
a stat prea mult deoarece a apărut un post de
profesor de limba română la Luna, în satul
natal.

Aici s-a reîntâlnit ca şi colegă cu Valeria
Ibănescu, care funcţiona ca învăţătoare în
Luna. perioadă Despre perioada care a urmat
în viaţa Iustinei, doamna Ibănescu îşi
aminteşte mai multe lucruri deoarece a
cunoscut-o foarte bine.

Ca urmare a politicii de educare şi formare a
elevilor din acele vremuri, Iustina devine şi
instructor de pionieri. A îndrăgit mult şi
această latură a muncii ei, deoarece iubea
copii şi îi plăcea să lucreze cu ei.


Necazurile începute cu accidentul din
copilărie au însoţit-o toată viaţa, dar ea le-a
înfruntat cu demnitate şi curaj. Din prima sa
căsnicie tatăl ei, a avut un copil bolnav, o
fetiţă bolnavă mintal, pe care date fiind
condiţiile vremii părinţii ei Maria şi Tulai
Gligor, au întreţinut-o cu mari dificultăţi până
când, la 17 ani aceasta s-a stins. Din
nefericire, necazurile o păşteau: mai tărziu
părinţii i s-au îmbolnăvit şi în ultima perioadă
a vieţii boala i-a imobilizează la pat. Iustina îi
îngrijeşte cu devoţiune şi mare dăruire, dar
soarta nu i-a cruţat. Rămasă singură, devotată
total nobilei ei profesii, absorbită de multele
greutăţi din familie, nu a avut timpul şi
răgazul necesar pentru a-şi întemeia o familie.
După dispariţia părinţilor, decide să îşi aducă
o verişoară, pe Maria Dicu, să stea împreună
cu ea.
Vara anului 1978 a fost cea care a adus o altă
întâmplare tragică în destinul existenţei ei, un
mare necaz: un verişor primar, care i-a fost şi
elev, un elev înzestrat şi foarte bun,
băiatul unchiului ei Aurel, care absolvise
Liceul Industrial din Câmpia Turzii şi se
pregătea să dea examenul de bacalaureat, a
fost găsit mort în staţia de autobuz de lângă
şipotul lui Boca Nicolae, fiind pus acolo
intenţionat spre fi lovit de o maşină, autobuzul
de noapte care aducea de la Câmpia Turzii
muncitorii ce au lucrat în acea după amiază în
schimbul II la Uzina Industria Sârmei şi
pentru a se simula astfel moartea din accident
de circulaţie.

Şocată şi îndurerată, intelectual vertical, plin
de curaj şi cu o demnitate de excepţie, Iustina
Suciu se angajează cu toate forţele ei în
cătarea adevărului şi pedepsirea vinovaţilor,
indiferent care ar fi identitatea acestora,
apelând la instanţele de judecată ale vremii.
Discută cu martorii potenţiali, adună un
voluminos material documentar şi merge la
zeci de procese la Cluj. A îcercat chiar şi la
Bucureşti să obţină sprijinul unor oameni din
zonă, cu poziţii importante şi influenţă, a
cheltuit bani şi energie şi şi-a dedicat toate
forţele acestei nobile cauze. Zbuciumul
profesoarei a părut a fi inutil, autorităţile
vremii s-au dovedit necooperante şi incapabile
să facă lumină în acest caz. Efortul profesoarei
Iustina Suciu, deşi nu au avut efectul scontat
de aceasta, nu a fost în zadar, întâmplările care
au urmat acestei zguduitoare încercări pentru
comunitatea satului Luna, au trezit multe
conştiinţe, au generat trăiri, sentimente,
manifestări şi atitudini care, consemnate şi
valorificate corect, pot constitui o adevărată
mitologie a locului şi a momentului
reprezentat de sfârşitul secolului XX şi
începutul secolului XXI.

După mai mult de 10 ani de angajament total,
obosită, epuizată de griji şi nesomn, Iustina
Suciu a început să aibă probleme de sănătate
tot mai grave. Se simţea tot mai rău şi în urma
unor examene şi investigaţii a descoperit că
este bolnavă de cancer, necruţătoare maladie
ce a răpus multe vieţi în secolul trecut.

După aflarea cumplitei veşti nu a mai trăit mult şi 

sa stins din viaţă în puterea vârstei, la 27

februarie 1989.
Alimentată din vitalitatea şi forţa a două
familii mari din Luna, clădită pe norma
morală a satului ardelenesc dintre cele două
războaie mondiale, fortificată de instrucţia
dobândită din şcolile urmate, personalitatea
Iustinei Suciu, exemplul ei de dăruire profesiei
şi familiei pot rămâne în zestrea de modele
umane a satului ca un repere valorice demne
de cunoscut şi urmat de generaţiile
contemporane şi viitoare.
Emoţionant şi tulburător, Valeria Ibănescu
evocă în amintirile ei cum au condus-o pe
ultimul drum şi constată cu tristeţe că-şi mai
aduc aminte de ea doar la Sărbătoarea de
Florii, când nu uită să-i depună flori şi să
aprindă lumânări pe mormântul rece şi mut.
Gheorghe Indre
Decembrie 2014

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.