Poezii aparute in nr. 55-56 – Decembrie 2014

Viorel SÂMPETREAN

Arcul voltaic
Sub arcul voltaic se tânguie mierla
Fostul ei tril este macerat în bandă rulantă,
În singurătate nu o poate întrece decât Gherla,
Iar aripile-i sunt tăiate de vacantă.

Vacanta-i aceea care râde la soare,
A râs şi într-o noapte roşiatică, la Mogoşoaie,
Are râs de copil şi muşcătură de putoare,
Ea se oglindeşte în Glina, în şuvoaie.

Ea are nestemate în cerul din buric,
Toţi plozii lepădaţi sunt încrustaţi pe-o mână,
Clownul din leprozerie se crede a fi Birlic
Iar leprozeria-i cu seringa-n vână.

Asta e? Sistemul e scrobit şi este pudibond,
De sub căzile lui răzbat scâncete de copii,
Şi rufăraia târfelor, de după primul rond,
Reclamând vehement teroarea de a fi.

Mierla, de-acum, şuieră prin abatoare,
Şobolanii frenetic rod din trilul ei,
Piaţa Universităţii a devenit o scăldătoare
Pentru cei care au tras în îngerii-copii.

Zeul fără schyţi

Eu cred că încă nu-i pierdută calea fostului popor
Căruia i s-au băgat cu făcăleţul
În gură miturile. Agatârşii, geţii, schyţii, slavii,
turcii
Ori balcanii, fanarioţii, târşii, mischii, ori
nabbabii

Ce răsădesc biserici pe sub talpă.
Ofranda celor vechi: cei cu săgeţi muiate în
otrăvuri
Cercau să potolească sângele în ochiul zeului greu
încercat.
Când scriu, acum, tot aurul s-a dus de-a
rostogolul.

Şi doar din loc în loc mai vezi câte un foc.
Şi-n jurul lui, fărâme din fărâme omeneşti
Stingând chibritu-n lacrimi:
Fâneţe necosite, năpădite de rochiţa-rândunicii,
Garofiţe ori brebenei sălbăticiţi pe purta cărora
Stau vara şerpoaice mici, de flori.
Nu mai coboară nici să moară.
Ei au în tindă toată fala cu care se strecoară, fără
popi,

În gropile mărunte.
Singuri îşi trag ţărâna peste frunte.
Ei astfel pleacă.

7- Ce-ar fi să spui dacă vreunul ar veni să întrebe?
Că Floarea-Paştelui ia chipul mătrăgunii?
Că şopârlele, mistreţii ori urşi nelegiuiţi fac
legea făr-de-lege?

Nu vezi nici tufele de măcieş
Cum stau chircite în nopţile de după Cernobîl?

În adevăr:
“Prea uşor se întâmplă tot ce-i dat să fie
Şi greu întâmpini cele prevăzute”.

De dragoste (I)

A trecut fără girul şi fără blestemul cadranelor
solare
Rostogolită peste deal, copilăria noastră!
Ne-am ajuns: suntem muritori de foame,
Tot rupând, tot minţind, tot forfecând
Până şi razele ascunse de părinţi pentru zile
negre

Sub perină, sub preşul de dinaintea Tindei-Mari.
Ne-am lăsat licenţiaţi de diplomaţia perversă.
Am tocat bănuţii părinţilor în cafenele,
În malaxoare,
Cu disperare şi inconştienţă.
Şi am minţit. Şi am şi trudit la înălţarea pe
catalige
A minciunii.
Pe bănuţii rari ai părinţilor.
Cei care orbiseră de aşteptare, Dumnezeule!7

De dragoste (II)

Dar eu credeam: este în miezul zilei
Iubirea noastră, femeie!
Şi iubirea a trecut de dealuri,
Apoi a trecut peste păduri vârsta noastră, femeie!
– Câtă iubire am pierdut pe drum?
Cât, oare, aş fi putut să dăruiesc
Pentru ca, dăruind,
Oasele noastre greblate să nu fie puse
La căptuşeala răsadurilor?
– Ce a rămas?
Îţi aminteşti stânca sub care valuri de licurici
Se spărgeau?
Iat-o solzoasă şi plină de lipitori,
De cheaguri învolburate.

– De ce, cu cât eşti mai aproape de Dumnezeu
Nu recunoşti că îţi este teamă?
Şi de-ar veni?
Lama cuţitului înaintează spre părinţi,
Spre lacrimă. Şi înspre icoană.
Timpanele nu mai sunt pentru auz
Nici şoarecul nu-i cercetat la Vamă.
De-ar fi să vină iară Hunii!
Şi de-ar veni? Cu ce cuvinte să ridici altarul?
E-o vreme a bolovanilor care ţin loc de piatră,
A sensurilor de atins cu parul.

Giulgiu şi ghilotină

Cuvântul ţine Lumea în picioare?
Dacă-i sortit, de ce este împins sub ghilotină?
Nici fulgerul, nici Inchiziţia
Nu l-au răscumpărat de Vină?
Vina-i aceea de-a rămâne
În trist arhipelag ce-a mai rămas!
În ţipăt, lacrimă, paloare,
În hoitul care putrezeşte peste ceas!
*****
(Din volumul
Ardealul, ediţia a-II-a, în curs de
apariţie).

Gheorghe VĂDUVA

Copacul meu cu frunze ponosite…
Copacul meu cu frunze ponosite
Umbre
ște cerul plin de nori și ploi,
Se umple toga sor
ții cu noroi,

Prin toamnele de doruri răvășite.
Trec vânturi seci prin inimi înghe
țate,
Recad pe gând iluzii
și fiori,
Se-aprind salcâmii-n mugurit de zori

Și sună-alarma-n turnul din cetate.
E mult prea nor pe cerul plumburiu,
Alertă, prin livezile de vânt,
De ploaie albă, ghea
ță și cuvânt,

De dor mărunt și suflet cenușiu.
Alerg spre zid, la postul meu de câine,
Sunt gata să mă lupt c-un ho
ț de cer,
Cu oastea lui de vorbe
și mister,

Cu iarna grea cu haitalui de mâine.
N-am leacuri pentru vorbele de ghea
ță,
Nici pungi de foc pentru vreun gând pe jar,
Ci doar plaivaz pentru-un poet amar,
Să scrie-un vers pe un pustiu de via
ță.
Un vers în alb, prin stoluri de cuvinte,
E toamnă-n crâng, copacul meu e gol,
Pe uli
ța cu vorbe-i mult nămol,
Dar drumul sor
ții merge înainte.
Bucure
ști, 07 septembrie 2014
Versuri din volumul în lucru „OCHII
TOAMNEI”

Forfecând spaima

Nimic nu este al meu
văzându-vă, văzul
este al vostru
poemul despre lăcuste
devine lăcustă
mâna mea mângâindu-te
devine mâna poemului
sfârtecat de fraţii mei, lupii
din pădurile albe
spaima lor e a mea
şi iarăşi a lor
în cădere, îngerul aerului
scutură sângele
dintr-un pom înflorit…

Ziua fulgerului

Nu vine ploaia
nu vine crivăţul
nu vine norul cel de pucioasă
nu vine fulgerul
poemului zămislit din bezna
alcătuirilor tale
flămânde şi trecătoare
nu vine molima tămăduitoare
nu ştii dacă exişti cu adevărat
dar ţi-ai da viaţa să fii
nu eu scriu ci tu când treci
cu gheare şi solzi
într-o ţară unde
poemele nu mai au nicio justificare
o ţară unde aerul sătul de sine
participă la propria-i otrăvire
nu eu scriu ci tu şi moartea
învăţată să tragă cortina
să încuie uşile, să stingă lumina
să-l trezească pe cel adormit în stal
cu o pungă de gloanţe pe piept.

Cu stăpânire de sine
Mergi printre cei buni, printre cei răi
părul are mai mult argint
decât aur
trandafirul din colţul gurii se scutură
trupului îi cresc din ce în ce mai
mulţi ghimpi
ai vrea să nu răneşti
când treci prin mulţime
ghimpii din ce în ce mai puternici, mai tari
se înfig în pieptul celui îmbrăţişat
la-ntâmplare
poate că acesta
de lângă tine, rănit, căzut pe asfalt
era cel aşteptat…

Ion MAZERE LUNEANU 

Aște7997pt

Nu e ușor să cânt convins
S-a dus un an, mă doare
Glasul decristal în zare
Verbul meu încă e vis

Și s-a maid us un an,
Câți o să mai treacă…
Ca sunetul desprins din toacă
Sămânța mugurind în lan.

Acuma îmi aduc aminte,
De prim7 îndepărtat popasul
Și drumul străbătut cu pasul
În viață dor fără cuvinte

Să mai las clipa să treacă
E prea mult iubita mea,
Slova fulgită-n nea
Aștept acum să mă-ncălzească.

Poarta veche

Poartă veche, poartă veche,
Hurducată-n plans devânt,
Dor al dragostei, stăveche
Cin’ te zăvorâ uitând.

Învăliută în visare
Cu țâțâne ruginite
Ce declin fără-ndurare
A-ndrăznit să mite uite.

Umbrită, apari în zare
Noapte-n bolțile senine,
Altădată visătoare,
Acum umbra Lunii pline.

Câtă viață de marasme
Deschideai pedant măiastră
Fericit cuibar de basme
Protejând iubirea noastră

Cerber tu, acum vrăîjită
Mai închizi atâtea iele?
Aplecată și pitită
Mai asculți discret la cele ? …
Poartă veche, poartă veche,
Atrecut cam mult și-i rece
Iar în prag nici o pereche
N-a mai venit să te-ncerce

Zăvorâtă strâns co dorul
Loc atâtor idealuri,
Poartă veche trag zăvorul
Viselor să-ți treacă pragul.

Poarta veche

Poartă veche, poartă veche,
Hurducată-n plans devânt,
Dor al dragostei, stăveche
Cin’ te zăvorâ uitând.

Învăliută în visare
Cu țâțâne ruginite
Ce declin fără-ndurare
A-ndrăznit să mite uite.

Umbrită, apari în zare
Noapte-n bolțile senine,
Altădată visătoare,
Acum umbra Lunii pline.

Câtă viață de marasme
Deschideai pedant măiastră
Fericit cuibar de basme
Protejând iubirea noastră

Cerber tu, acum vrăîjită
Mai închizi atâtea iele?
Aplecată și pitită
Mai asculți discret la cele ? …

Poartă veche, poartă veche,
Atrecut cam mult și-i rece
Iar în prag nici o pereche
N-a mai venit să te-ncerce

Zăvorâtă strâns co dorul
Loc atâtor idealuri,
Poartă veche trag zăvorul
Viselor să-ți treacă pragul

De strajă

Vă întâlnesc străjuin templul țării
De când repetat noaptea cumplită,
întâlnește zorii
Pendulând ca ceasornicul în șoptă
Cronos rămas să măsori prin faptă,
porunca bunilor dată.

Cu privirea împletiți perdele în zare
Departe de poteci ce sepierd
în iarbă și mare
Aproape când tăcute îndemn aveți
Marea, câmpia și piscurile înalte
de netrecut sunteți.

O știți că-i greu nopatea ca smoala
Când geruri și vâturi vă bântuie fața
și geana oboseala
Căldură și puteri sorbiți din pământ
Cutalpa sărutând cu demnitate brazda
Când stelele bolta aprind.

Inimă

Din anii prădați
Într-o viață pierdută,
Se revarsă această
Negru pe alb
Sau ceva asemănător
Nătâng vis!
Descumpănit mi-am smuls inima
Vie din piept
Ca într-un ceremonial aztec,
Și am aruncat-o în foc,
Sănu se mai joace nimeni cu ea.

Acum ochii mei ard
Scânteind în beznă,
Fața pojar aprins;
Iar nopțile mle
Ruguri în flăcări,
Se scurg ca zilele
Într-o horă încins.

Hotărât sunt promit
Să-mi povestesc…
Anii de basm și mit.

Constantin Sever RĂDUICĂ

Gândul anonimului

Călători prin astă lume79
Anonimii nu au nume,
Chiar de făuresc istorii
Ei n-a
șteaptă nimb de glorii.

Într-o lume de poveste
Urma dorului
și-o cată
Și sunt tot ce numai este:
Parc-au mai trăit odată!

Cânt de dor și bucurie
Cântă-n struna lor poe
ții
Și zidesc peste uitare
Flori de gând în calea vie
ții.

Testamentul lor e gândul
A
șternut peste cuvinte,
Pe cărări de timp uitate,
Într-o lume dinainte.

Peste cioburi risipite
În cenu
șa timpului,
Sunt istorii răvă
șite
Pe fa
ța pământului.

Anonimii sunt un plai
Unde gândul prinde grai
Precum florile de Mai
Visătoare-n col
ț de Rai.

Glasul lor spre zări postume
Strigă: „ANONIMI cu NUME”…
Cei ce vor a vă cunoa
ște,
Poate, vă vor recunoa
ște!…

– Sever Constantin Răduică –
10 decembrie 2014 – Bechet
La mulți ani revistei „Gândul anonimului” și
cititorilor săi.

Groparul

(Groparului din Jesi (AN) – Italia; poetul
Garoflid Barbu din Gighera, Dolj, la volumul de
versuri „HOINARI prin LUME”)

Moto
„”Că nicicucul n+are casă
Şinici mierla cale-aleasă”
Cântec popular

Marmoreene cruci albinde
Sub raza lunii, bra
țe-ntinse,
Tăcerea par a o cuprinde
Sub bolta-n candele aprinse.

Peste tăceri se lasă seara.
În cimitirul înnoptat
Groparu-
și scutură povara
Din sufletul îndurerat.

În viața lui a fost doar chin
Ș-o lume plină de himere
Ce la mânat în
țări străin
Să-ngroape mor
ții în tăcere.

Pe cer, cu mintea răvășită
Î
și cată steaua lui, ursită,
Ce-i fuse dată la soroc:
O stea, lipsită de noroc!

Și cum cată groparul – faur,
Pe cerul fără de cuvinte
Mai cade-o stea p-un col
ț de plaur
Stingându-se printre morminte.

În flori de mirt și de suspin
Să-i fie somnul cât mai lin,

Bătrânul Charun peste ape
Î
și trage barca mai aproape,

Latinius, dintre morminte
Prive
ște trist, fără cuvinte,
Poetul – trubadur sărac
Născut latin: Latinul DAC

Ce-și poartă harfa printre cruci
Și-adoarme trist în cuib de cruci.
Sub raza lunii ce coboară
A adormit visând la
țară:
„O MAMĂ, DULCE MAMĂ”,

„Haiducului Mitu – Dumitru” de la Brăila

„Îngerul a strigat”:
La mul
ți ani frate
Mite – Dumitre,
Haiduc din legendă
Coborâtor pe-o geană
De timp!

Să ai masa plină,
Via
ța senină,
Bogă
ții de toate
Și sănătate.
Copii
și nepoți
Să te-ntărească
La bătrâne
țe,
Să ai puterea
Din tinere
țe.

Să-i crești frumos
Spunând povestea ta
Nostalgic
și duios…
Sub soarele cald
Cu cerul senin
Să ne adune
Cana cu vin,
Pastrama de oaie,
Câte-o scrumbie
Prinsă din lotcă
„La pescărie”.

Iubirea frățească
Să ne îmbie,
Să fim „Mo
ș Anghel”
Și „Chiralina”
Haiduci din Brăila
Sub zarea albastră.
De-o avea plăcere
Să ne treacă pragul,
Să ne
ție hangul
Domnul – Făne
ș Neagu,
Să aleagă vinul
Și să ne doinească,
Prin negura de vremi
Pe freamătul de frunze

La tine TU mă chemi…”
Groparul, fără de cuvinte
A adormit printre morminte
Gonit de soartă, ca un câine
Care visează un colde pâine.
Adoarme trist. În urma sa,
Pe cer, a mai căzut o stea.
– Bechet – 2013 –

Să ne facem plinul…
Panait Istrati
Să ne zugrăvească
Casa cu pove
ști
Din timpuri uitate,
Peste noi să plouă
Doine zise-n fluier,
Vremuri haiduce
ști,
La un foc de vreascuri
În pădurea Letea
Cu vin
și pastramă
Să potolim setea…

Iar Dumnezeu
Să fie cu noi,
Să ne primească
La sânul Său
Și să ne ferească
De tot ce e rău.
Cât mai târziu,
Dacă se poate,
Să-nvârtă roata
Cu tinere
țe
La bătrâne
țe,
Putere
și bani
Și să mai trăim
O sută de ani
Să putem să stăm
Cu tine la masă,
Cu vin
și pastramă,
Scrumbie aleasă,
Să numărăm anii
Umăr la umăr,
Mul
ți, fără număr.

Urându-ți din suflet,
Din nou: La mul
ți ani”
Mite – Dumitre
Să ne trăie
ști
O mie de ani!…
P.S.
Cum ai făcut frate,
Mă-ntreb cu „bon-ton”

Sa lasi haiducia

„Ca-trinul” lui Gheorghe de la
Ciorte
ști(pamflet)

Fiu de șerb
de la
ȘERBEȘTI
pleacă GHEORGHE
din CIORTE
ȘTI,
într-un prag
de primăvară
ca să scape
de la
țară.
„Trinul”
șuieră
în gară, GHEORGHE
pleacă de la
țară
și ajunge-n
Bucure
ști
flăcău mândru
de CIORTE
ȘTI:
Alea „bluj”
avea
și „jeacă”,
nu mia da
„paii” la vacă
nici nu mai
ștea „boboșii”,
„caprili”, „cur
șili”,
„por
șii”…
Se-mplimba
prin Târg la Mo
și,
țanțoși, precum
un coco
și,
mândru de ciorapii
ro
șii cei
împodobeau
galo
șii:
Ce mai”…
Șmecher de Ciortești,
cel mai tare-n
Bucure
ști:”
Zece-ncarcă
și el cară, saci
și geamantane-n
Gară.
Dară, foamea
bunăoară îi dă
ghes,
și mi-l
doboară după
via
ța de la țară:
„Bre, ai
și la
Bucure
ști
dacă nu
știi
să ciorde
ști
și o liacă di
bataie;
Si s-ajungi „BARON”?

ti bat, ăștia,
di-ti-ndoaie!”
„Tot mai bini-i
la Ciorte
ști că,
o sfeclă birichet,
cole
și și cu spanac
strochiti cu
basamac,
și bei apă
di la râu,
și
visezi la
poali-n brâu
și clătiti cu
curechi strochiti
cu vin dăl vechi…

Bre, vă zâc,
eu merg acasă,
m-a
șteaptă mama
la masă,
că îmi salivează gura
de-mi vini să-mi fac
figura!…”

„Trinul” șuieră
în gară, Gheorghe
pleacă iar la
țară.
Dar gre
și, că
„trinul” lui
în loc să meargă la
Vaslui, merse-n
Valea Jiului:

„Ci pacat, dar,
las că-i ghini
că ai
șea-i loc
di minii!”
Zise Gheorghe
ca s-o dreagă
și s-a apucat
de treabă:
Stă la bloc
într-un ora
ș
ș
i-a ajuns
MINER-frunta
ș.
Dar, acu;
Bătuiar vina!
Guvernan
ții
a-nchis mina.

„Trinul” șuieră
în gară
Gheorghe, pleacă
iar la
țară.
La căsuța bătrânească
cu mu
șcate la fereastră
n-are cin’ să-l
mai primească.
Doar o cruce
ruptă-n vânt
stă trântită la pământ
lâng-o urmă
de mormânt.

Câinele:
nu-l mai cunoa
ște.
Omul:
nu-l mai recunoa
ște…

Străin și însingurat
Gheorghe, pleacă
iar din sat.
A plecat cu
„trinul” lui,
iar în Valea Jiului,
cătrănit, bată-l
norocul
că nu-
și mai
găse
ște locul
și-a ajuns
în
țara lui
precum puiul
cucului.
– Bechet, 2014 –

Nicolae DAN

Te-ai dus…

Te-ai dus precum si-un vis dispare;
Eu stau ades
și mă frământ
De-ai fost aevea ori o arătare
Ce-a fost răpită de un înger sfânt?

Cu glas suav dădeai îmbărbătare
Ca cei ce-n viată am rămas
Să nu cădem întru-ntristare
Când ne-adumăm la parastas.

Doar să-nălțăm un cântec sfânt,
O rugaciune spusă cu ardoare,
Ca cei c97u trupul în mormânt
Un loc în rai să aibă fiecare.

Un corp frumos și-un suflet pe măsură,
Prea cumpănită-n gând
și-n faptă
Că nu e om din câ
ți te cunoscură
Să nu gândească: „raiul o a
șteaptă”.

Când, Doamne, va veni la judecată
De-a dreapta Ta fă-i loc în ve
șnicie
Că vorbă, gând, precum
și faptă
Au pregătit-o ca în rai să vie.
1 ian 2014

 

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.