MAHALAUA CUVINTELOR

Nu ştiam că, uneori, cuvintele
zeflemiste, ironice, păcătoase sau tembele
spuse de cineva mă pot afecta atât de mult. E
drept, alteori, doar mă neliniştesc, dar
totdeauna mă tulbură şi mă întristează. Este
vorba de cuvinte care nu-mi plac, de cuvinte
pe care eu evit să le folosesc la adresa cuiva.
Şi, probabil, de aceea nici cele care se spun
sau se scriu la adresa cui or fi nu-mi sunt defel
pe plac.

Mai mult, îmi produc o stare de
dezamăgire cumplită, ca şi cum aş fi la
înmormântarea cuiva drag. Sau la propria-mi
înmormântare. Eu sunt un împăciuitor, evit
conflictele şi certurile şi, mai ales, răutăţile
sau ironiile la adresa cuiva. Astăzi, trăim însă
în jungla cuvintelor şi, de aceea, este bine să
fii foarte atent la ce spui şi, mai ales, la ce
auzi.

Unele dintre ele sunt ca nişte şerpi
Anaconda care şi-au terminat de digerat hrana
şi au nevoie să sufoce din nou o fiinţă vie,
pentru a mai hiberna şase luni…
Oamenii se iau la harţă aproape din
orice, iar mie nu-mi place harţa. Nu face parte
din viaţa mea, din lumea mea. Trăiesc în gând,
în puţine amintiri, în concepte, în imagini
frumoase sau în imagini cu margini
îngălbenite, în general, departe de lume…

Chiar şi în forfota de pe bulevarde, eu mă simt
un însingurat şi chiar vreau să fiu singur.
Oamenii din jurul meu mă dezamăgesc din ce
în ce mai mult. Unii chiar mă dezgustă. De
aceea, evit să-i privesc, să-i întreb ceva, să le
cer sau să le ofer ceva. Am totdeauna drumul
meu şi obloane mele de cal bun de ham, să nu
aud şi să nu văd nimic, în afară de drumul pe
care merg.

Din când în când, involuntar, trag totuşi
cu coada ochiului în jur. În câmpul meu
vizual, apare, din ce în ce mai des, câte unul
ca mine, care s-a decuplat complet de la lume
şi de la stradă şi merge liniştit sau preocupat
printr-un fel de spaţiu virtual sau de tunel
numai de el ştiut. Probabil că numai gândul îi
întreţine paşii. Fetele se grăbesc, paşii lor sunt
mărunţi şi foarte repezi, ca ai unor păpuşi din
desenele animate, pulpele le sunt strânse de
blugi, iar fustiţele sau cămăşuţele cu aripi pe
şolduri fâlfâie, ca nişte rochii zdrenţuite şi
atrofiate, pe nişte fes e tari, sufocate puternic
de pânza scorţoasă creată cândva de văcari ca
să ţină la tăvăleală…

Fineţea acestor flori cu
ochi luminoşi şi geometria perfectă a unor
trupuri care se află la vârsta reproducerii
contrastează dureros cu grosolănia cenuşie a
blugilor… Rochiile frumoase, fulgurante, ca o
briză, aproape că au dispărut. Ici-acolo, apare
doar câte o puştoaică cu minifustă din care ies
nişte picioare albe ca marmura. Le ghiceşti
carnea fragedă şi pielea fină şi îţi vine să le
fotografiezi sau să le săruţi… Evident, nu-mi
arde de aşa ceva, mahalaua cuvintelor de
cartier îmi bate în tâmple ca o toacă de cimitir
sau, şi mai rău, ca nişte dangăte de clopote
sparte…

Zgomotul ruginit de fier răguşit îmi
stârneşte o imagine de acum câţiva ani, care
mă râcâie şi acum pe creier… Undeva, pe
lângă Agigea, nişte câini maidanezi au sfâşiat
o fetiţă de câţiva ani, care ieşise din curtea
sărăcăcioasă a părinţilor săi lipiţi pământului
să se joace… De regulă, câinii, chiar şi cei
maidanezi, nu atacă copiii, dar, mai ştii?!…
Noul… neoliberalism care a cotropit de o
vreme şi România a deschis calea tuturor
posibilităţilor, mai ales a celor care îţi pavează
cu intenţii bune toate drumurile spre
emigraţie, spre cea mai cruntă sărăcie sau spre
moarte…

Articolul acela mă impresionase…
Îl citisem de vreo două ori, apoi am vrut să
citesc şi comentariile postate. Erau câteva
sute. Toată noaptea, am citit aceste comentarii,
le-am analizat, le-am comparat, le-am
clasificat după conţinut etc. Doar zece la sută
dintre ele se refereau la acea tragedie şi la
posibilele cauze. Restul erau înjurături, în cel
mai pur stil de mahala, fiecare atacându-l pe
fiecare cu cele mai porcoase sau cu cele mai

şmechere cuvinte găsite pe undeva pe la
periferia vocabularului limbii române… Nu
dormisem nici un minut în acea noapte.
Dimineaţa, plecasem la serviciu, scârbit
profund de limbajul concetăţenilor mei care
uitaseră pur şi simplu de tragedia acelei fetiţe
omorâtă de maidanezi şi se apucaseră să se
înjure unii pe alţii ca la uşa cortului… Un cort
numit, azi, România…

…Unul dintre noi, ca mulţi alţii, a plecat
din ţară cu ani în urmă, şi toată grija lui este
acum să se războiască, prin cuvinte
mărăcinoase şi rărunchi sfârtecaţi de fel de fel
de of-uri, cu unii dintre cei pe care i-a
cunoscut cândva, când trăia şi el în ţară, nişte
comunişti nenorociţi, care ar trebui jupuiţi de
vii sau, probabil, traşi în ţeapă, aşa cum făcuse
Vlad Ţepeş cu ocupantul otoman, ca să li se
piardă şi urma şi turma… Individul-acestaplecat-din-ţară-la-mai-bine, sau de-mai-rău,
uită însă că omul îşi trăieşte viaţa sub vremuri,
nu vremurile sub om, că oamenii aceia la care
se referea el – şi pe care îi cunosc şi eu foarte
bine – munceau 10-15 ore în fiecare zi,
învăţau, scriau (şi nu sloganuri, ci opere
adevărate), construiau.

Lor, acelor oameni –
cei mai mulţi din această ţară – nu le păsa de
comunism sau de capitalism, ieşiseră din acel
homo politicus şi deveniseră oameni-careaveau-o-meserie, care aveau copii, care
munceau, trăiau, iubeau, construiau, stăteau la
cozi pentru a cumpăra o bucată de pâine sau o
fărâmă de carne pentru a-şi hrăni copiii…
Țara duduia de muncă, fiecare avea un loc al
lui sub soare, chiar dacă sufletul tuturor era
trist şi plin de amărăciune, mai ales când
asculta discursurile viitorului împuşcat la
Târgovişte în ziua sfântă a Crăciunului…

În acel paradox, în care ţara avea de
toate, iar noi, românii, aveam doar un loc de
muncă, un apartament închiriat de la stat pe 50
de lei pe lună, câte o bibliotecă de cărţi pentru
fiecare şi dreptul de trudi, România era
suverană şi independentă şi tot ce era în ţară
era al ei şi numai al ei…

Aşa ceva nu putea fi însă tolerat în
această lume şi asta nu doar pentru că aşa
doreau mai-marii planetei, ci pentru că noi
înşine, românii din România, adică oamenii şi
constructorii de zi cu zi ai acestei ţări, nu mai
doream asta, pentru că nu vedeam dincolo de
ceea ce se vede, pentru că nu înţelegeam ce nu
este de înţeles, pentru că eram robi ai muncii
şi nu stăpânii ei şi, mai ales, pentru că speram
şi credeam în iluzia libertăţii…

În fine, toată povestea asta cu eroii
români, care, în vremea comunismului, au
fugit din ţară, unii dintre ei crezându-se
Brâncuşi, Coandă, Cioran sau Eliade, mă
râcâie pe creier ca o şenilă de tanc… Faptul că
au fugit din ţară este o dramă şi nu un act de
eroism, aşa cum o dramă este şi tot ce s-a
întâmplat cu România de-a lungul existenţei ei
milenare. În fiecare secol al existenţei sale – şi
chiar de două sau de zece ori pe secol –
România a fost lovită cumplit atât din afară,
cât şi din interior, iar faptul că, astăzi, mai
există încă sub soare este un miracol. Sau un
paradox.

…Las gândul acesta, ies din stresul
cuvintelor nepotrivite şi mă gândesc că viaţa
este, poate, şi altceva decât mirajul sau
mocirla cuvintelor. Deşi e greu de crezut,
pentru că, aşa cum se spune, mai întâi a fost
Cuvântul. De unde ar rezulta că nu oamenii
creează cuvintele, ci cuvintele construiesc
oamenii…Ceea ce, desigur, este, deasemenea,
perfect adevărat…

… Trăim în România necuvintelor, dar
mai ales a cuvintelor care se iau la harţă, care
se înjură, se înjunghie, se prostituează, se
îngroapă în cimitire sau se fac nori… Nori pe
sufletul nostru. Nori pe bruma noastră de
viaţă…

Dar ce vină am eu, un ins oarecare de la
etajul şapte, pentru toată această imensă dramă
a unui fugit din ţară, a unui rămas în ţară, a
regimurilor politice care au distrus totdeauna
şi dintotdeauna, cât au putut şi cum au putut,
bruma de Românie care a mai rămas după
războaiele lumii? Eu, insul de la etajul şapte,
care am rămas aici, în ţară, care am învăţat zi
şi noapte, trecând prin toate treptele şcolii şi
înscriindu-mi numele pe plăcile de onoare ale
unora dintre ele, care am produs tractoare,
avioane, unelte agricole, grâne, oţel, soldaţi,
cărţi şi cogniţie, de ce delicte mă fac vinovat?
Desigur, am şi eu cam aceeaşi vină pe care o
are sirianul care moare, în aceşti ani, pe
frontul unui război civil absurd, ucraineanul
strivit de tancuri, basarabeanul care încă nu
ştie că este român, arabul şi musulmanul

decapitaţi deopotrivă de bombele Vestului şi
de hoardele statului islamic, politicianul
deturnat de geopolitică, profesorul român adus
în sapă de lemn de Legea educaţiei naţionale,
statul român vândut pe părţi şi adus în coada
Europei de corupţia endemică a clasei politice,
pe milioane de dolari care au umplut
buzunarele unora dintre interlopi şi dintre
iluştrii noştri politicieni, Hristos, că a fost
răstignit, şi Dumnezeu, că trăieşte, în viaţa
noastră, a pământenilor români, între Existenţă
şi Iluzie…

Dar atât şi nimic mai mult… Adică vina
universală a omului pământean: aceea de e
exista. Iar tot ce există merită să piară.
Esse
est excruciari

…Limba română este una dintre cele
mai echilibrate şi mai consistente limbi din
toate câte se vorbesc pe Terra. Cuvintele ei
sunt pline de înţelesuri şi, probabil, din ele
provenim şi noi, cei care le vorbim… Atunci
cum de nu suntem la fel ca ele?! Sau, cine ştie,
poate că unii dintre noi chiar suntem… Ca răul
din ele.

Atunci de ce mă dor atât de tare aceste
frumoase cuvinte, când le aud schimonosite,
deformate, chinuite în fraze în anacolut, cu
virgule între subiect şi predicat, sau fără nici
un fel de virgule, cu strâmbături şi graiuri
greţoase, mahalagizate, care le umilesc şi le
murdăresc fonetica, semantica, forma şi
conţinutul, care le manelizează şi le duc în
derizoriu sau, la fel de grav, le hodorogesc şi
le fac să sune altfel, ca pe la alţii, le piţigăiesc,
le pisicesc, le clamează, le umplu de noroi, de
păcură, de vomă sau de venin? „Nu ţi-am spus
eu, fă, pe bune, fir-ai al dracului de comunist
cu mă-ta care te-a fătat naşpa, să mă pună el
pă mine, o miss, la valoarea mea, să pun eu
mâna pe carte, eu, care am şcoala italiană,
şcoala franceză şi şcoala spaniolă, ca să-mi
dea el mie notă, auzi, el, amărăşteanu, cu
coclite de ruginituri şi fofalină…, cu facultatea
lui de doi cenţi, îmi bag picioru-n creierul lui
de sărăntoc cocalar, fir-ai tu al dracului de bou
cu crucea mă-ti cu tot, Doamne iartă-mă, să-ţi
intre vaca-n gât şi porcu-n nas!”

…Dacă, din greşeală sau nu, în tramvai,
pomeneşti vreun nume de politician cunoscut,
rişti să declanşezi un război naţional,
internaţional şi chiar mondial. Zece vor sări la
tine să-ţi ia gâtul şi alţi zece nu vor fi de partea
ta, ci împotriva altora zece care îşi vor aminti
că n-au coborât la staţia anterioară, în timp ce
vreo trei îţi vor fura portofelul, unul te va
pocni sub coaste, scurt, icnind, cu ură, dar cât
poate el de tare, ca să-şi verse focul, în timp ce
altul te va înjura printre dinţi în cel mai pur
limbaj de mahala, adăugând, la urmă, cuvântul
„Comunistule!”

…Seara, acasă, vei găsi acelaşi putragai
agresiv şi pestilenţial. Unele dintre vocile
televizioniste vor rage câte o reclamă ca-n
bâlciurile cu saltimbanci, fiecare film care
rulează pe un ecran de televizor va fi întrerupt,
exact când scena este mai interesantă, ori, cu
câte o reclamă de regulă stupidă şi cuvinte cel
puţin schimonosite, deformate fonetic,
frumuseţea feminină îţi va fi relevată,
caricatural, de trupuri penibil de lascive, chiar
scârboase, cu sâni umflaţi, fese piţigăiate, feţe
chinuite, buze umflate şi ochi sticloşi,
pirandele se vor da ţipător, ca meliţele, în
spectacol, divorţurile, făcăturile, pamfletele
fără nicio limită, răutăţile şi scălămbăielile vor
lua locul artei, în timp ce pe youtube vei găsi,
în toate imaginile posibile şi în toate limbile
pământului, tot ce doreşti să aflii, de la
războaiele lumii filmate în direct, la strategiile
marilor puteri, ale reţelelor de tot felul şi ale
oamenilor de tot felul, de la cei din junglă
până la cei din marile palate.

Mahalaua lumii este accesibilă non-stop
pe orice ecran, de la cel de televizor la cel de
calculator, vezi ce vezi, asculţi ce auzi şi
înţelegi ce poţi. Adică mai nimic…
Mahalaua nu este şi nu a fost niciodată
un spaţiu total şi iremediabil detestabil. Chiar
dacă se află undeva, la o periferie. Şi,
probabil, nici astăzi nu este pe deplin aşa. Ea
ar rămâne ceva între autentic şi pitoresc, între
nepretenţios şi elegant, între comun şi select,
dacă n-ar fi obligată să iasă din teritoriul ei,
dacă n-ar inunda agresiv şi parşiv viaţa,
sufletul şi intimitatea fiecăruia dintre noi.
Acolo, la ea, în lumea ei, ar fi autentică,
pitorească şi firească. Dincolo de lumea ei,
devine altceva. Devine nefirească, penibilă,
vulgară şi chiar monstruoasă.
Nici cuvintele de mahala nu sunt cel mai
mare rău nenecesar din istoria lumii.
Totdeauna cuvintele de mahala au avut sensul 

lor, semnificaţia lor şi vocaţia lor. Şi, evident,
arealul lor. Dar când mahalaua cuvintelor se
mută în parlament, pe ecranele televizoarelor,
în ziare şi chiar în literatură, când ea este
pompată în fiecare zi, în fiecare ceas în viaţa
fiecăruia dintre noi, atunci înseamnă că se
apropie sfârşitul unei lumi, că lumea în care tu
trăieşti de atâţia ani nu mai este chiar a ta sau
că tu ai devenit un marginal al ei.

Şi atunci te retragi undeva la marginea ei
şi chiar la marginea marginilor tale. Să scapi
de şarpele fantastic. Să scapi de sufocare. Să
mai poţi păstra nealterat, nepoluat şi
neschimonosit, acel miez din care încă vii,
acel izvor curat din care ţi se nutreşte viaţa şi
care îţi înnobilează gândul: CUVÂNTUL.
Gheorghe Văduva

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.