La 25 de ani de la înlăturarea comunismului (XII) Amintiri şocante

Motto:
”Acum îmi aduc aminte
De prin îndepărtat popasul
drumul străbătut cu pasul
În viaţă dor fără cuvinte!”
Ion Mazere Luneanu

Deleanu, în etatea sa mai înaintată, a
rămas acelaşi consecvent preocupărilor sale
din trecut.
Nu întâmplător, recent, căutând unele
date în
Istoria Comunei Luna, subit îi apar în
memorie o seamă de episoade tragi-comice
din perioada documentării pentru a scrie
lucrarea amintită. Realităţi ce merită măcar
ocazional să nu fie date uitării, apreciază
dânsul.

Era pe atunci, reţin, o zi însorită de vară.
Majoritatea sătenilor rămaşi locului erau pe
câmp. Prin ogrăzi, ici colo, câte un bătrân
trebăluia una alta, după puteri. Copiii, din
păcate tot mai puţini, altă dată vuia satul de
hărmălaia lor.

În căutarea datelor dorite pornit, cum
trec cotul uliţei pe deal, în satul natal, observ
la poartă pe Sana lui Borgavrilă (Boar
Gavrilă) şi tuşa Iulică, discutând molcom de
ale lor. La apropierea mea, când mă vede lelea
Sana sporeşte vorba, probabil să aud şi eu:
– Ce zici tu Iulică, ăştia vor să ne reducă
„grădinile” (o suprafaţă mică de teren arabil
lăsată fiecărui CAP-pist să o cultive după cum
crede). Tuşă Iulică, bag seama că acum cu
tovarăşii ăştia cred că noi nu mai avem nevoie
decât de moarte, dacă nu mai putem trudi,
mânca-i-ar mârcezul.

– Sană, pupa-iar râmele că „drăgălaşi”
sunt! E păcat ce zic, dar merită.
După câteva opinii mai colţuroase, ele
păstrându-şi verva, apare pe uliţă Vasilica
Todări, veteran de război, atunci brigadier la
C.A.P. Acum…. părea grăbit, dar nu scăpă de
gura lu’ lelea sană:
– Vasi, stai o ţâră cu noi, ori te grăbeşti
să-ţi ridici cota de grâu de la C.A.P.?
– Vasilică, oho! Răbdare, mai e până
atunci.

– Bine, bine, dar o slăbănoagă ca noi,
cam cât primeşte?
– Anul acesta cred, puţin, la anul,
probabil şi mai puţin că şi oamenii la muncă
sunt tot mai puţini, iar planul şi angajamentele
mari.


Omul conducerii ce să zică. O
ciorovăială cu iz ironic, care nu rezolvă ci
ocoleşte problema aruncată ca un pietroi în
baltă. Să fie un caz izolat gândeşte Deleanu,
sau… Mă despart de grupul lor oarecum
nedumerit şi o iau prin ţintirim spre fratele
Romică, cam bolnav, trecând pe la părintele
Iura, pe care nu-l ocolesc niciodată.

Aproape
de monumentul eroilor, aud un chiot ascuţit.
Toader a lui Ionuc, în drum spre casă cu o
găleată cu apă de la şipot, zâmbeşte. E Iustin
Sâncrăianul, muncitor la Sârma Câmpia
Turzii, a primit avansul. Când ia o tărie, să te
ţii. Treaz e om de treabă.

Dinspre grajdurile C.A.P.-ului, apare
Iuăn Căptălanu – Tărâţă obosit şi posomorât,
cum ajunge pe lângă făgădău, unii îi spun
bufet, dar tot făgădău a rămas, nu apucă să o ia
pe lângă monument spre casă, că hop,
Sâncrăianu îl apucă de guler şi repetă un chiot,
apoi îl spurcă cum îi vine la gură:

– Măăă!… muma ta de prost, mă c… pe
C.P.U.-ul tău şi pe Preşedintele Ciurilă că vă
îmbroboade cum vrea. Mă surdule!
De, Tărâţă de mic nu a ţinut pasul cu cei
de seama lui, gângav şi tare de urechi, iar
mintea îi aluneca încet, dar trudea cât zece. De
copil a crescut pe lângă moara lui Ocolişan,
mătura, da la porci… de aici şi porecla de
Tărâţă.

Plata, un blid de zamă, o zdreanţă…
Anii au trecut. Moara a dus-o apa. Tărâţă,
familist cu o droaie de copii. De la porcii
morarului la animalele C.A.P. –ului tot
nepricopsit şi vai de el a rămas.
– Măăă! – Intervine Sâncrăianu –
preşedintele vostru să-şi facă fală şi trecere la
ăi de sus cară toate bucatele la bază (fondul de
stat), iar vouă vă dă cu ţârâita. Vulpoiu. În
schimb el îşi ia raţia cu vârf şi îndesat. Cum ar
fi putut să-şi cumpere palat la Cluj? „Săracul”,
i se rupe de voi.

Tărâţă se smuceşte să scape.
– Stai aici mă bălegarule, de ce taci?
Întreabă şi răspunde tot el:
– D-aia că preşedintele a venit la Luna
de la Ciurila, sat mic şi sărăcăcios, cu nădragii
rupţi în fund, nici ţăran ca lumea, nici cu carte.
Un Terche Berche. A dat-o cu partidul şi a
ajuns preşedinte la C.A.P.-ul lunenilor. Acu
are de toate, câmpul e mare şi bogat, iar voi
proşti.

Trage iar un chiot.
– Măăă! Nu sunteţi în stare să vă alegeţi
un om din sat să-i fie ruşine de vecini şi
neamuri de l-ar îndemna Satana să facă ce face
păcătosul ăsta.

Tărâţă bombăne ceva, nu să-l contrazică
– Doamne fereşte, el nefiind capabil să-şi facă
probleme de natura celor juste şi nejuste
clamate de Sâncrăianu care se răsteşte să-l
lovească, dar nu! Doar era vecinul lui. În
realitate, Sâncrăianu cu C.A.P.-ul şi
preşedintele Ciurilă aveau ce aveau de
împărţit. Atunci în starea în care era, pe Tărâţă
l-a prins întâmplător să-şi descarce
nemulţumirile care nu erau numai ale lui.

– Mă! Maţe goale, spune-i tu luʹ
Preşedinte că muierea mea mai vine la C.A.P.
când îmi văd ceafa. Pentru ce? Opt lei cât a
câştigat ieri la spanac, să-l culeagă el cu
neamurile lui din Ciurila.

Tetea Toader îl îndeamnă să mergă
acasă că-i obosit, dar el nu se îndură
continuând…
Badea GHEORGHE – Hornoi
Om gospodar, oprit din cale, a ascultat şi
el cu băgare de seamă vorbele aruncate cu
nemiluita de Sâncrăianu şi cumpăneşte:
– E cherchelit şogoru, dar gura
păcătosului adevăr grăieşte.

Mai de-o parte cu câţiva săteni, opriţi şi
ei de zarva creată, tinde să-i dea dreptate lui
Sâncrăianu, deşi nu-i plac vorbele
necumpătate:
– Vedeţi voi, cum să zic, satul nostru e o
aşezare veche, cu oameni harnici şi răbdători.
Pământul e roditor, apă din belşug, mană
cerească. Avuţie care nu cere decât chibzuinţă,
ca munca şi roadele pământului să nu fie
risipite fără nici un rost. C.A.P. –ul, asta e, în
care am intrat, mai forţaţi, neavând încotro.
Nu? La început, cu întovărăşirea, a mers cum
a mers. Nu ne puteam aştepta la altceva mai
bun faţă de calea apucată după război,
consideraţi ţară învinsă, iar ruşii învingători.

Hornoi, ulterior coelctivist, mă întrebam
oare ce-l determina pe el, ţăran, să păstreze în
memorie toate cele evocate, dacă nu cumva
dragostea în exces faţă de pământ şi tradiţia
locală, de care nu se poate dezlipi, după cum
singur a mărturisit.

Toate astea nu le-a citit din
carte, ci călcând ogorul cu pasu repetat, de
dimineaţa până seara, trudind şi pătimind
sprijinit pe coada sapei. D-aia îmi dau seama
acum că ceva nu e bine cu noi. Negreşit nu e
bine. Nu cumva ne-am rupt de realitate şi-am
luat-o razna.

Tare mă tem… Pentru că noi cu
păcatele noastre şi amarul ce-l gustăm din plin
în C.A.P. suntem trecători, însă pământul este
veşnic ca şi cerul la care ne închinăm. Sfânt şi
veşnic, este al celor care îl trudesc, lăsat din
tată în fiu, nu al altora, care prin afaceri şi
prefaceri viclene, lasă tot mai puţine bucate
sătenilor, să se ghiftuiască alţii.

Hornoi imprimă spuselor sale realism
pragmatic care de fapt frământă obştea
sătească, aducând o mulţime de alte dovezi,
decât celea hodorogite la întâmplare, de
Sâncrăianu.

– Cine e de vină? – intervine Ioan
Conciu, de alături:
– Cine? Noi toţi că prea ne lăsăm duşi de
valuri ostile. D-aia, cum zic, îi dau
dreptate lui Sâncrăianu că îi mai
dojeneşte pe cei responsabili măcar
acum când e în voie bună.

Cătălina

Am cam zăbovit atunci cam mult în
apropierea lui Sâncrăianu şi Hornoi, pe care iam părăsit să intru puţin pe la primărie pentru
aflarea dovezilor ce mă interesau. Pe trepte mă
pomenesc faţă în faţă cu badea MitruRânduială, cum era cunoscut în sat pentru că
nu avea pic de odihnă la bătrâneţea lui.
– Bună ziua, bade Mitrule, îl întâmpin
văzând cum încearcă să se dea la o parte să-mi
facă loc mie să trec, el coborând pe trepte cu
privirea în jos, bombănind ceva.
– Bună să-ţi fie inima – faţa i se mai
luminează – no, da ai mai venit pe acasă.
– După un obicei firesc în fiecare an
câteva zile.

– Da, da! Bine faci, dar io nu te-am văzut
de mult, că nici nu prea ies din ogradă.
– Dumneata, bade Mitrule, cu ce treburi
pe la primărie?
– O lasă-mă, dar hai să-ţi spun, de nu te
grăbeşti.
– Vă ascult, că tot nu ne-am văzut
demult.

– Ah! Uite, ca omul, am intrat în iarnă cu
5 oi, nu mă lasă inima să mă desprat de ele; iar
după o rânduială locală, după 5 oi trebuie să
dau un ied la plan, e lege. Dar, păcatele mele,
după Crăciun o oaie a murit de bătrâneţe, alta
a rămas stearpă. Celelalte 3 mi-au dat 3 miei
slăbuţi, dacă nu le dai ceva grăunţe, de unde,
nu-ţi dau nici ele. De aia nu am ţinut mieii
până la Paşti ca odată; unul l-a luat nepoata de
la Cluj, altul nepoata de la Câmpia-Turzii, iar
al treilea rămâne să-l dau la plan. Dar vezi, e
bai – ce bai – e că nu vor să-l primească de nu
are cel puţin 16 kg. Nu ştiu ce să mă fac să nu
ajung de ruşine.

Cătălina, femeia de serviciu, ascultă
comod la frământarea lui Rânduială şi
intervine:
– Te învăţ eu baciule, deşi neam de
neamul meu ţigănesc nu a avut nici oi nici
carte.

– Ce zici tu? se uită la ea boldiş.
– Nu da de loc! Taie-l şi mănâncă-l. E al
dumitale: nu l-ai dat, nu l-au plătit. Când vine
veterinarul de la convocare, spune-i că l-a
sfâşiat un câine necunoscut şi de teamă să nu
fi fost turbat l-ai aruncat pe Arieş. Io sunt
martor. Gata.

– S-ar părea că zice bine Cătălina.
– Şi tu judeci aşişderea?
Badea Mitru ridică din sprâncene şi
scapă printre dinţi o sudalmă:
– Ptiu – anafura ta de Cătălină!
Eu ce să zic, e de-a primăriei, câte n-o fi
rezolvat ea cu mătura, darămite şeful…
Urc câteva trepte să intru în holul
primăriei mic şi mohorât. Pe o bancă veche,
nea Vasile- Plăpându cu clopul de paie atârnat
în vârful ciomagului, duhăneşte. Pufăie, scuipă
jos şi-l striveşte cu cizma de cauciuc. Alături,
alţi doi ortaci stau amorţiţi cu privirea
pierdută.

Unuia îi născuse femeia fecior, să-l
înregistreze. Secretarul plecat cu treburi. La
ora 12 nu venise de pe unde-o fi. Omul nostru
ce să facă, împărţea aşteptarea între făgădău şi
primărie, fiind aproape. Numai de nu ar uita
înţelesul cu soţia, să nu încurce numele că mai
are acasă cinci. Cum s-a mai întâmplat cu
Maria mare şi Maria mică, două surori.
Celălalt ortac tace. Uneori oftează cât
îşi schimbă poziţia şezutului de pe o parte pe
alta. Nea Vasile-Plăpându, vădit supărat, trage
o înjurătură: „prescura mamei lor” – aşa, în
general.

– Ce-ai mă, în loc să te bucuri că ţi-a
reuşit feciorul la facultate cu bursă, mai faci
mofturi – cel de alături.

Adevărat, din câte am înţeles îi reuşise
feciorul cu bursă la facultate, dar nu putea
obţine adeverinţă de venit. Nu putea, fiind
mulgător la vacile C.A.P. – ului unde numai la
sfârşitul anului se stabileşte venitul, chiar dacă
mai primeau ceva pe parcurs. În plus, nu a
predat cota de lapte după vaca proprietate care
fătase abia de o săptămână:

– Că îmi vine să înjur şi pe fecior, mai
ales că nu e singura dovadă pe care o cer, şi ce
politică face tata, dacă e membru de partid…
Înainte de a intra în primărie mă
întâmpină doamna Hidișan, ca şi anul trecut,
cu explicaţii: Tov. Primar e la judeţ, şedinţă,
secretarul la fel, secretarul cu propaganda la
şcoală se ocupă de lucrările de reparaţii
rămase în urmă. Vice primarul e la C.A.P
unde venise cineva de la judeţ.

– Dar oamenii aceştia?
– Să aştepte! Ce să le fac.

În fine, ies în şosea fără să mă dumiresc,
cum să judec situaţia găsită local într-o zi. E
normal că nu am găsit la primărie nici un
oficial sau, dimpotrivă, cu treburi pe teren, toţi
riscă să-şi atragă dispreţul celor ce aşteaptă
cam des ? Sau nu cumva aceştia sunt atraşi în
activităţi diverse ce nu le aparţin, iar cele ce le
aparţin direct sunt neglijate?

Deoarece de trei ani mă preocupă
trecutul, lucrul cu documente vechi şi
stabilirea unor întâlniri cu fii satului şi n-o pot
urni din loc. Când lipseşte unul, când altul,
când toţi, ca acum.
Deseară plec de unde am venit, poate la
anul sau mai mulţi ani…
*
Dinspre Valea curţii aproape, se lasă un
miros înţepător şi iute de prună fiartă!
Căldările pare-se sunt sub presiune. În ograda
lui Mănăilă zeci de putini şi saci de plastic cu
boască aşteaptă rândul.

Tomică, ce descinde dintr-o familie
veche a Fetițeştilor, categorisit chiabur, a fost
rămas în afara C.A.P. – ului, cu teleaga sa
apropvizionează mereu cu materia necesară
cele două căldări. După fiecare transport trage
o duşcă, scutură din cap – îi confirmă tăria.

La început a dus-o mai greu, izolat,
hulit, urmărit, mai cercetat pentru te miri ce.
După un timp, când au plecat mulţi la oraş,
animalele de tracţiune s-au împuţinat, iar
nevoile de diferite transporturi au crescut.
Tomică rămas pe loc, a devenit tot mai util şi
solicitat de ceapişti. Zilnic apare în sus şi în
josul satului cu un dric de pietriş pentru
fundaţie la o casă, un loc de veci, o putină la
căldare…
De unde rezultă că viaţa obştească mai
are nevoie şi de un cărăuş ca Tomică, de o
moaşă comunală, preot şi câte… neluate în
calcul la înfiinţarea C.A.P. –ului, viaţa fiind
mult mai complexă.
*
La cele de mai sus, potrivit spaţiului
limitat la revistă, aş mai adăuga o sumară
apostilă.
– Să te încumeţi să vorbeşti despre
lucruri mari sau căutarea de dovezi pentru a
scrie Istoria comunei Luna din acea perioda. E
bine mai întâi să începi cu cele mărunte, până
se „coc” cele mai mari. Şi să fii convins că pe
plan local se ivesc destule realităţi
contradictorii, ca şi în altă parte: convingeri şi
îndoieli, iniţiative şi pasivităţi, moralitate şi
imoralitate… exteriorizate diferit, de la caz la
caz şi perioade, individual sau de persoane,
sau grupuri de persoane, realităţi ce nu trebuie
subestimate ci înţelese. Stări care neglijate în
general de cei în drept, pot duce la grave
răzvrătiri sociale şi chiar la folosirea forţei
populaţiei, cu urmări neprevăzute, cum au fost
pe timpul revoluţiei din decembrie 1989.
Despre care s-au publicat multe şi se cunosc
date de către participanţii direcţi ca şi
mijloacele de informare.

Aşa a fost atunci, dar asta nu înseamnă
că în prezent nu au apărut altele ce nu trebuie
neglijate, ca să fie pace cât poate să fie,
deoarece probleme vor fi permanent pentru că
şi oamenii sunt diferiţi biologic şi nu numai…
Col (r) Mazere Ion

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.