KOSOVO Un perpetuum mobile al conflictelor interetnice

Controversata dispută a oamenilor de ştiinţă privind primordialitatea existenţială a oului sau a găinii, nu şi-a găsit încă rezolvarea dar a fost
admis un compromis: amânarea rezolvării disputei, sine die. În spaţiul Kosovo cuprins între Serbia, Abania, Macedonia şi Muntenegru, state actuale, disputa primordialităţii existenţiale pare a avea sorţi de rezolvare cu toată opoziţia unor … opozanţi ai ideii.

O certitudine a fost deja stabilită şi anume că teritoriul respectiv a avut o locuire umană încă din neolitic, certitudine dovedită prin existenţa urmelor litice şi arheologice din acest teritoriu. În prezent această regiune din vestul peninsulei balcanice este intens disputată între două state: Serbia şi Albania, fiecare revendicându-şi dreptul istoric la dominaţie şi stăpânire.

Kosovo este o regiune cu o populaţie de 1.803.000 locuitori, şi o suprafaţă de 10.908 kmp, ceva mai mare decât două judeţe ale României, cu o rată a natalităţii peste media europeană datorată religiei musulmane. Cea mai mare parte a regiunii se află sub administraţia Republicii Kosovo, parţial recunoscută iniţial de 75 de state membre ale ONU.

Serbia nu recunoaşte secesiunea Kosovo şi o consideră o entitate condusă de ONU în cadrul suveranităţii statului sârb, iar noul stat este apreciat a fi artificial pentru că de facto Albania consideră că s-a extins în această zonă. Kosovo este o enclavă balcanică fără ieşire la mare fiind înconjurată la N-E de Serbia centrală, la sud de Macedonia actuală, la vest de Albania şi la nord-vest de Muntenegru. Capitala provinciei (republicii) este Priştina, fiind cel mai mare oraş, alături de oraşele Pec (Peja) Prizren şi Kosovska Mitrovica.

În februarie 2008, după încetarea ultimului război sângeros din această zonă, război purtat între sârbi şi albanezi, totodată sub protectoratul ONU, Adunarea din Kosovo a declarat provincia independentă sub denumirea de Republica Kosovo. Începând cu 9 noiembrie 2009 s-a încheiat o primă parte a recunoaşterii acestui stat de către 98 de state din cele 193 de state membre ONU. România, Rusia, China şi alte state dintre care unele din Uniunea Europeană, Cipru, Grecia, Slovacia, Spania au refuzat recunoaşterea independenţei statului.

Primele două state care s-au grăbit să accepte independenţa în chiar ziua anunţării acestei hotărâri au fost Albania şi Ungaria, bineînţeles că se ştie ce interese le-au animat. În decursul is toriei continentului european, regiunea Kosovo nu a reprezentat un teritoriu autonom considerat ca stat ci a făcut parte succesiv din mai multe state care şi-au extins cuceririle peste aceste teritorii cum ar fi ilirii, tracii, romanii, bulgarii,
sârbii, italienii, albanezii, otomanii, austro-ungarii, dar cel mai frecvent provincia a fost disputată între
Serbia şi Albania. Trecând în revistă istoria acestei provincii putem consemna cronologic următoarele notaţii existente în documentele istorice europene după cum urmează:

– epoca neolitică marcată de cultura Vinca.

– sec.IV-I î.H., dardanii populau zona respectivă dar preponderent erau ilirii care ocupau vestul peninsulei balcanice.

– în anul 160 Î.H. romanii au cucerit zona şi au creat provincia Illyricun în 59 î.H. ,apoi a fost inclusă în Moesia Superior în anul 87 d.H.

– migraţiile slave au ajuns în Balcani în sec.V-VII prin care populaţiile autohtone s-au amestecat cu noii sosiţi din nord şi astfel au rezultat sârbii actuali.

– în 850 Bulgarii au cucerit zona şi au introdus creştinismul şi cultura slavo-bizantină.

– în 1018 a fost recucerită de către bizantini.

– în lupta de rezistenţă a localnicilor împotriva Bizanţului provincia a fost într-o permanentă dependenţă când de bulgari, când de sârbi, când de Bizanţ.

– în sec.XI, Principatul sârb Rascia a cucerit-o şi a păstrat-o până la sfârşitul sec.XII când a fost considerată zonă laică.

– în sec.XII după înfiinţarea Patriarhiei bisericii ortodoxe sârbe instalată la Pec, a devenit provincie creştină.

– în 1346 s-a format imperiul sârb ce se va transforma în 1371 într-o monarhie medievală,care a stăpânit acest teritoriu, mai precis într-un regat feudal.Kosovo a devenit terenul moştenire a Casei de Brankovic şi Vucitm, iar Priştina a prosperat.

– în 1389 a avut loc aici una din cele mai mari bătălii a sârbilor cu otomanii care se extinseseră exagerat de mult spre vest, ajungând până la zidurile Vienei unde au fost înfrânţi dar deja stăpâneau toate statele peninsulei balcanice mai puţin Dacia (Principatele române).

Aici în Kosovo s-a purtat această bătălie a sârbilor care erau în coaliţie cu albanezii şi bosniacii pe locul denumit Kosovo Polje (Câmpia mierlelor), bătălie câştigată de otomani iar unele părţi din Serbia au acceptat vasalitatea turcilor în urma căreia fiica lui
Lazăr Hrebeljanovici s-a căsătorit cu sultanul turc pentru a pecetlui pacea.

– în 1402 aici a fost creat un despot sârbesc iar Kosovo a devenit un teritoriu foarte bogat.

– în 1488 tot la Kosovo Polje (Câmpia mierlei) va avea loc a doua bătălie a creştinilor cu otomanii. Coaliţia creştină a fost condusă de Ioan (Iancu) de Hunedoara iar armata otomană a fost condusă de sultanul Murad al II-lea. Diferenţa numerică în favoarea armatei otomane a făcut ca aceştia să câştige din nou lupta şi astfel s-au stabilizat în zonă şi în Europa.

– în 1455 regiunea a fost cucerită complet de imperiul otoman care a durat până în 1912, prima parte a perioadei a făcut parte din paşalâcul Rumelia iar din 1864 ca provincie separată Kosovo ca şi Serbia.

– în 1683-1699 ambele provincii au fost ocupate de forţele austriece în timpul marelui război.

– în 1690 sub împăratul romano-german Leopold I şi a Patriarhului Serbiei de la Pec, Arsenie al III-lea au fost dislocate peste 37.000 de familii de origine sârbă din Kosovo în Austria, migraţiune ce a continuat şi în sec.XVIII.

– în 1766 turcii au desfiinţat Patriarhia de la Pec şi au creat un sistem de impozitare dur pentru non musulmani. În această situaţie mulţi şefi albanezi din regiune s-au convertit la islam, câştigând poziţii
proeminente în regimul turcesc spre deosebire de sârbi care nu şi-au trădat religia. Noii creştini musulmani proveniţi din albanezi au început o persecuţie împotriva creştinilor sârbi.

– în urma celor patru secole de dominaţie otomană în zonă s-a înregistrat un mare declin în structura demografică a creştinilor slavi din Kosovo. Pe măsură ce creştinii fugeau din zonă, imigrau musulmanii albanezi, populând regiunea.

– în sec.XIX a existat o renaştere a naţiunilor în toată Europa de sud-est iar în Kosovo, mişcarea naţionalistă albaneză a condus la tensiuni etnice şi la o lungă luptă între sârbii creştini şi albanezii musulmani.

– în 1871 a avut loc la Prizren o reuniune a sârbilor, unde s-a hotărât recucerirea şi reintegrarea provinciei Kosovo în vechea Serbie şi totodată s-au făcut planuri de expansiune în teritoriile otomane.

– în 1878 s-a semnat un acord de pace care prevedea transferul controlului oraşelor Priştina şi Kosovska Mitrovica la sârbi şi ieşirea de sub jurisdicţia otomană iar o parte din teritoriul provinciei Kosovo a rămas sub otomani.

– în acelaşi an, etnicii albanezi au format Liga de la Prizren care-şi propunea unificarea tuturor albanezilor urmărind dobândirea independenţei de sub otomani, ligă ce a fost desfiinţată în 1881 de trupele otomane.
Secolul XX va cunoaşte o intensificare a luptei de dominaţie a celor două state Serbia şi Albania asupra acestui teritoriu culminând cu uciderea a zeci şi sute de mii de naţionalişti de ambele părţi beligerante.

În afara războaielor civile care au creat disensiuni majore au avut loc şi două războaie balcanice iar cele mai spectaculoase au fost cele două războaie mondiale, care au contribuit la construirea dar şi la destrămarea regiunii în ultimii o sută de ani.

În timpul războaielor balcanice, provincia a pendulat de o parte şi de alta a pretendenţilor la alipire astfel că o mare parte a fost cucerită de Regatul Serbiei de la Imperiul Otoman mai puţin regiunea Metohia pe care albanezii o numeau Valea Dukugjini, care a fost preluată de Regatul Muntenegrului dar componenţa demografică a fost în favoarea Albaniei întrucât etnicii de aici erau în proporţie de 75% albanezi dând posibilitatea sârbilor să aprecieze înlăturarea otomanilor ca o cucerire iar albanezii au considerat că este o ocupaţie brutală.

Presa vremii consemnează uciderea de către sârbi a zeci de mii de albanezi cu justificarea primilor ca unica modalitate de pacificare a ţării.În primul război mondial provincia Kosovo nu a avut perioade de linişte şi stabilitate fiind ocupată de bulgari şi austro-ungari după înfrângerea sârbilor în 1915.

Sârbii revin în 1918 şi au scos din provincie Puterile Centrale. După încheierea primului război mondial s-a constituit Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, unind astfel regiunea sârbă Kosovo cu regiunea Metohia din Muntenegru în cadrul regatului nou creat. Pentru Serbia avea să urmeze o perioadă destul de grea între 1915-1919 când din regiunea Kosovo s-a creat un exod uriaş al armatei sârbe iar teritoriul a fost ocupat de trupele celui de al treilea Ţarat Bulgar şi Austro-Ungaria.

Au murit zeci de mii de soldaţi din cauza lipsei de hrană, a condiţiilor climaterice extreme şi a atacurilor albanezilor, restul armatei sârbe retrăgându-se în Corfu şi Salonic pierind peste 100.000 de soldaţi. Intervenţia armatelor franceze şi italiene avea să refacă armata sârbă care în 1918 va scoate afară din teritoriu Puterile Centrale care la rândul lor comiseseră în zonă mari atrocităţi împotriva sârbilor şi albanezilor. Muntenegru a aderat la Regatul Serbiei întregind astfel regiunea Kosovo.

În perioada 1919-1920 s-au încheiat tratate de pace care au stabilit un stat iugoslav numit Regatul Slovenilor, Croaţilor şi Sârbilor sau mai simplu Iugoslavia. Populaţia regatului era de 12 milioane locuitori din care un milion erau etnici albanezi. Provincia Kosovo va fi împărţită în patru zone distincte din care trei de partea Serbiei şi una de Muntenegru. În 1922 se va produce o reîmpărţire a regiunii Kosovo în trei domenii ale Regatului: Kosovo, Rascie şi Zeta. Acest regat nu va avea o îndelungă stabilitate deoarece în 1929 s-a transformat în Regatul Iugoslaviei şi teritoriul Kosovo a fost reîmpărţit alături de Zeta, Marave şi Vardar.

În 1921, etnicii albanezi din Kosovo au cerut unificarea cu Albania motivând uciderea a peste 12.000 de albanezi şi condamnarea a peste 22.000 dintre ei creându-şi în acest timp o mişcare de înarmare a albanezilor. Sârbii au apreciat această mişcare ca fiind iredentistă şi subversivă împotriva constituţiei statale şi a recurs la represalii fiind estimate de către statele din zonă ca fiind vorba de emigrarea a 90-150.000 de albanezi şi alţi musulmani din regiunea Kosovo.

În aprilie 1941 Iugoslavia a fost cucerită de Puterile Axei şi împărţită între Italia şi Germania iar Kosovo a fost inclusă în zona italiană şi unită cu Albania fascistă între 1941-1943. Regiunea Kosovo a fost alipită în mare parte Albaniei italiene în afara unei mici părţi din est care a revenit Bulgariei, partea nordică Serbiei ocupată de Germania nazistă.

Puterile Axei au alipit provincia la Albania şi au expulzat etnicii sârbi şi muntenegreni. După ce Regatul Italiei s-a predat în septembrie 1943 forţele germane au preluat controlul regiunii Kosovo care în vara anului 1944 avea să fie eliberată de către partizanii iugoslavi şi a devenit o provincie a Serbiei în Federaţia Democrată Iugoslavia. Etnicii albanezi s-au opus integrării provinciei în Serbia şi au urmat şase luni de lupte pentru pacificare, albanezii declarând legea marţială.

În 1945 avea să fie formată pentru prima dată în istorie Regiunea Autonomă KosovoMetohia pentru a fi protejate majorităţile albaneze din zonă. Iosif Broz Tito a iniţiat o nouă entitate internă mai mult formală neavând autonomie. În perioadele următoare după 1945 Iugoslavia avea să se reorganizeze iniţial în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia şi Serbia în Republica Socialistă Serbia în 1953. Kosovo va dobândi mult râvnita autonomie în 1960 astfel creându-se un stat constituţional autonom cu puteri şi conducere deplină la fel ca şi provincia Voievodina în cadrul Iugoslaviei. Începând cu anul 1970 în Kosovo s-a format o mişcare naţionalistă albaneză urmărind formarea unei republici Kosovo în cadrul federaţiei în timp ce altă fracţiune albaneză dorea o independenţă deplină.

Ceea ce a urmat se ştie deja, lupte aprige între cele două naţionalităţi cu moartea sutelor de mii de oameni de fiecare parte şi intervenţia finală a ONU care a creat o pace de moment dar nu o situaţie stabilă. Vom reveni la partea introductivă a acestui material unde făceam referire la disputa primordialităţii etnice asupra acestei provincii pentru a stabili cine au fost primii în regiunea Kosovo: albanezii sau sârbii, pentru că în dreptul privat al fiecărui stat este înscris principiul că cel care dovedeşte un act de proprietate mai vechi asupra bunului revendicat este considerat adevăratul şi legitimul proprietar. Principiu cu multe adnotări şi explicaţii suplimentare.

Albania propriu-zisă nu are o istorie îndelungată dar putem aprecia că teritoriile ocupate de actualul stat albanez a ieşit din etapa preistorică cu 3000 de ani înainte de Hristos. Denumirile succesive ale teritoriului au provenit de la populaţiile de aici care timp îndelungat au fost ale ilirilor aşa cum le-a consemnat istoriografia greco-romană. Actualul teritoriu al Albaniei nu are echivalent în antichitate el provenind din
provinciile romane Dalmaţia, Macedonia (Epirus ) şi Moesia Superior, teritoriu păstrat de Imperiul
roman până în sec. V-VII când în zonă au venit Slavii care s-au aşezat aici iar în sec.IX a fost integrată în Imperiul Bulgar.

Nucleul teritorial al statului albanez s-a format de abia în evul mediu când a devenit Regatul Albaniei ca ulterior să fie înglobat în Imperiul Otoman care-i va modifica structural componenţa etnică şi religioasă, islamică. Serbia ca stat naţional are o existenţă mai recentă în istoria teritoriului pe care îl ocupă, o istorie mai recentă chiar decât a Albaniei. Primii locuitori de pe teritoriul Serbiei au fost ilirii (în vest) şi tracii (în est). Începând cu sec.II î.H. regiunea este cucerită de romani iar în sec.V-VII sosesc aici triburile slave care se vor amesteca cu băştinaşii formând poporul sârb.

După cum se poate observa diferenţa de vechime istorică a celor două state este evidentă dar între ele există această regiune Kosovo care nu are clarificată apartenenţa ei teritorială faţă de Albania sau Serbia şi astfel problema revendicării acestei regiuni rămâne greu de clarificat. Fiecare din cele două state au adepţi şi totodată oponenţi în a fi susţinute ca îndreptăţite la suveranitatea teritoriului cuprins în provincia Kosovo care în partea de nord Metohia are populaţie preponderent sârbă.

De aceea am făcut o periegheză atât pe actualul teritoriu cât şi în istoria lui comparată cu istoria celor două state pretendente la alipirea provinciei Kosovo. Din istoria mai veche şi mai nouă a popoarelor s-a înregistrat un fel de a reacţiona unitar astfel că ultimii veniţi, ultimii migranţi, ultimii cuceritori (cotropitori) s-au manifestat agresiv şi revendicativ considerând că teritoriile pe care s-au aşezat după mii de kilometri de căutări, li se cuvin de drept şi ca fiind ale lor din toate timpurile iar populaţiile locale au fost desconsiderate, subjugate, persecutate şi asimilate.

Din păcate, în unele cazuri nici opinia publică internaţională nu a fost tranşantă în situaţiile create iar organismele internaţionale create pentru a arbitra, au fost deseori subiective favorizând pe noii veniţi. Din zecile de exemple cel mai edificator este al Ciprului care de mii de ani a aparţinut Greciei şi era format din populaţie eminamente greacă până la venirea otomanilor în Europa care au cucerit şi stăpânit Grecia cu toate teritoriile ei din peninsulă, din Asia Mică şi din insulele Cipru, Creta etc. Turcii s-au considerat a fi titulari de drept internaţional asupra întregii insule, pretenţie care a creat o stare de conflict armat ce a durat sute de ani până ce s-a ajuns la impunerea unui compromis, în special pentru Grecia, de a accepta ca partea de nord a statului cipriot să fie a Turciei iar partea sudică a Greciei.

Exemplele continuă cu invazia bulgarilor în teritoriile milenare ale tracilor pe care i-au dizolvat pur şi simplu scoţându-i definitiv din istorie, revendicând un drept titular asupra teritoriului respectiv la care nu admit controverse. Şi istoria bulgarilor a cunoscut perioade lungi de desfiinţare a statului lor de către otomani, dar otomanii au avut un alt comportament. Acest stat a fost rând pe rând când agresor când victimă. Chiar şi acum după 1300 de ani de la venirea bulgarilor în peninsula balcanică nu veţi găsi pe teritoriul acestui stat o singură localitate cu populaţie curat bulgărească.

Exemplele pot continua cu Serbia care în sud a avut multe suferinţe şi pierderi omeneşti dar în nord au acaparat multe teritorii şi localităţi cu populaţie exclusiv românească. Atât bulgarii cât şi sârbii au interzis populaţiei de origine română să vorbească româneşte, să aibă şcoli şi biserici în limba română, procedând la o asimilare forţată ceea ce otomanii nu au pretins de la ei, dându-le libertatea de a supravieţui ca naţie. La cele trei exemple de mai sus putem adăuga ca state nou venite pe anumite teritorii şi care au pretenţii nelimitate de a fi considerate legitime în a stăpâni cum ar fi Ungaria asupra mai tuturor statelor cu care s-a învecinat şi în special cu România aici incluzându-i şi pe Secui.

Elocventă este comportarea Rusiei faţă de multe state din Europa şi Asia dar în special asupra Basarabiei şi Bucovinei care sunt disputate şi de Ucraina. Continuăm şirul exemplelor cu Anglia şi Franţa ca puteri coloniale, Spania şi Portugalia. Cel mai elocvent exemplu din cele de aici este al Angliei care se doreşte a fi pe veci stăpână în Gibraltar care este spaniol, în Australia, în Irlanda şi în Scoţia, şi insulele argentiniene Faukland şi în multe alte teritorii la care nu acceptă să renunţe şi să dea posibilitatea naţiunilor la autodeterminare cum ar fi chiar Canada.

Olanda, fostă putere colonială îşi revendică drepturi de stăpânire asupra coloniilor, Spania la fel, Portugalia idem, Franţa nici nu vrea să accepte, China asupra Tibetului, India în zona ei asiatică. De remarcat poziţia paşnică a Cehiei faţă de Slovacia, României faţă de Cadrilater şi teritoriile din nordul Bulgariei şi Serbiei, din estul Ungariei, din sudul şi vestul Ucrainei, din Basarabia şi Bucovina.


Vezi Alsacia şi Lorena care şi-au găsit la fel o rezolvare paşnică. Italia împiedicată secole întregi de
papalitate să se unifice de frica revendicărilor şi pierderii autorităţii asupra micilor republici. Austria care la un moment dat cuprinsese sub dominaţia ei multe teritorii europene, o perioadă împreună cu Ungaria şi care a fost nevoită să accepte retragerea lor în matca proprie chiar dacă pentru unguri această matcă este artificială. Ţările scandinave au fost secole la rând unite ca ulterior să se separe şi să convieţuiască paşnic şi ce bine le merge. Luxemburgul care a oscilat între Franţa şi Ţările de Jos, Belgia cu mari probleme interne de secesiune ca şi Anglia cu Scoţia şi Irlanda sau Spania cu bascii.

Grecia care odinioară era foarte mare şi se intitula „Magna Grecia” întinzându-se până în extremul orient a fost înăbuşită de otomani chiar şi la ea acasă până acum 75 de ani, nemaiavând curajul de a revendica nimic, nici măcar Ciprul. În Balcani mereu a fost o stare de fapt deosebită datorită cuceririlor bizantine, bulgar, slave, romane, otomane.

Până când şi Secuii sau Găgăuzii se revendică mai nou ca popoare europene de sine stătătoare şi titulare de teritorii ca să nu mai revenim la Kosovo care este de fapt o prelungire a Albaniei. Unde sunt tracii, ilirii şi grecii de altădată, dacii din Transilvania şi Moldova de astăzi, tribalii din nordul Bulgariei şi Serbiei ?
Când se vor opri aceste revendicări agresive cu enorm de mari pierderi de vieţi omeneşti şi bunuri materiale ? Greu de dat un răspuns mai ales acum când pe planetă s-a instaurat un poliţst agresiv, SUA, care atacă pe cine vrea şi când vrea, dând ca exemplu Serbia şi Irakul. Ţ

i se umezesc ochii atunci când îi asculţi pe unguri şi bulgari vorbind despre pământul lor strămoşesc de care afirmă că sunt foarte ataşaţi şi mândri. Te întrebi care o fi pământul lor strămoşesc ? Probabil cele 2-3 kg de pământ adus din stepele Rusiei în desagii de pe caii cu care au descins în aceste zone pentru că sub desagi aveau carne crudă de cal pusă la macerat ca fiind un deliciu culinar pentru ei în afara ierburilor şi lăstarilor vegetali care le constituiau hrana zilnică.

De pâine nu auziseră până aici. Au ascuns sute de ani istoria popoarelor care au locuit pe teritoriile respective iar acum o scot la iveală pentru a şi-o însuşi şi a induce ideea existenţei lor milenare pe aceste teritorii. De aceea problema provinciei Kosovo este încă nerezolvată şi va exploda cândva pentru că sârbii se supun dar nu renunţă niciodată iar albanezii fiind musulmani au tenacitatea de a ataca mereu pentru cucerirea de noi teritorii, chiar şi paşnic cum se întâmplă mai nou când musulmanii de peste tot s-au extins în Europa, în Anglia, Franţa, Germania, Belgia care numai pure nu mai sunt din punct de vedere etnic, fiind cucerite sistematic de musulmani, africani şi asiatici.

Situaţia dramatică, mai precis tragică, a acestei regiuni avea să cunoască un deznodământ nefericit prin arătarea muşchilor americani care au impus o stare de fapt în afara unei stări de drept. Aroganţa, infatuarea şi lăudăroşenia unchiului ”Sam” este  binecunoscută şi atunci când eşti dotat cu putere ţi se aboleşte raţiunea şi impui o situaţie care îţi convine, procedezi ca un judecător abuziv şi atotputernic care pronunţă o sentinţă subiectivă ignorând probatoriul şi stareade fapt.

O atare sentinţă va crea bucurie uneia din părţile litigante, de regulă neîndreptăţită la o asemenea rezolvare şi tragedie pentru cealaltă parte din litigiu. Dacă judecătorul ar fi solicitat probe, ar fi consultat şi unii specialişti care s-ar fi pronunţat prin expertize ar fi avut posibilitatea să pronunţe o sentinţă dreaptă indiferent că unei părţi nu i-ar fi căzut bine dar măcar ar fi fost dreaptă. Aceşti judecători se justifică spunând că în justiţie (a se citi tradus din latină în română justiţie= dreptate) o parte câştigă iar cealaltă parte pierde, aici nu se înregistrează scor egal ca în fotbal.

Din fericire şi aici se înregistrează scor
egal atunci când părţile sunt bine mediate şi ajung la o tranzacţie sau judecătorul este corect şi pronunţă o soluţie care este acceptată de ambele părţi rezolvând conflictul mulţumitor. In cazul Kosovo, intervenţia americană apus capăt genocidului creat de ambele părţi de sute de ani în decursul istoriei, dar problema rămâne în  continuare nerezolvată, disputa se amorsează şi până la urmă tot va exploda. Este o chestiune de timp. Toate marile imperii din istoria omenirii au avut o creştere, un apogeu dar toate, absolut toate au avut un sfârşit dezolant. Exemplul edificator este imperiul sovietic ce se anunţa indestructibil dar a avut un sfârşit lamentabil.

Nici imperiului american nu i-au ieşit analizele bune în urma crizei care se pare că nu se va termina curând.

O dovadă a poziţiei de forţă americană a fost şi la noi la români când ne-au obligat să suportăm un preşedinte demis prin referendum, încălcând orice urmă de democraţie, tocmai ei care se consideră democraţii democraţilor.

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.